Avea un nume comun medicul neurolog care a preluat-o pe bunica atunci când a făcut accidentul vascular. Doctorul Popescu Cristian avea cam vârsta mea era un bărbat înalt și frumos, cu un chip blând și cald. Ochii mari, căprui, privirea pătrnzătoare de dincolo de dioptriile ochelarilor fini, calmul care emana siguranță și stăpânire de sine îl fâceau un medic serios, apreciat de colegi și iubit de pacienți.
M-a privit în ochi și mi-a spus:
—Nu vă faceți griji, se va face bine bunica.
Așa a fost. La o săptămână de la internare, am luat-o pe bunica acasă. S-a refăcut complet la cei optzeci de ani, trăind frumos câțiva ani buni după aceasta.
La vreo șapte ani de la această întâmplare, aveam nevoie să ajung la un neurolog cu RMN-ul lui tata. Cel mai probabil domnul doctor nu își amintea de mine așa că am rugat o prietenă, medic, să vorbească cu el, să se uite peste rezultatul RMN-ului ca să îmi recomande un medic de la un spital din București la care să ajungem pentru operație.
Ana m-a asigurat că a vorbit cu doctorul Popescu Cristian, și a aranjat să ajung seara la spital, când el va fi de gardă. Aveam o ușoară strângere de inimă că îl voi revedea pe medicul acela care îmi insuflase atunci atâta liniște și încredere, bărbatul acela frumos și calm care reușise cu vocea sigură să facă să dispară pentru o clipă toată agitația, grijile și stressul care mă înconjurau permanent, la vremea aceea. În preajma lui trăisem un sentiment de siguranță, necunoscut până atunci. Și acum, mai mult ca oricând, am nevoie de un punct de echilibru. Mă aflu într-un carusel de termene și obiective la job, rutina zilnică a unei familii cu doi copii de școală primară, părinții în vârstă și cu probleme de sănătate. Bunicii s-au prăpădit unul câte unul în ultimii ani. Port pe umeri o povară mult prea grea. În astfel de momente îmi lipsește cel mai mult un frate sau o soră, cineva care să mă ajute cu aceste resposabilități atât de solicitante. Viața mea pare că o ia razna. Simt că se întâmplă ceva în căsnicia mea. Las lucrurile să se întâmple, nu am putere să intervin. Prefer să nu mă gândesc, ar fi peste puterile mele să mai lupt și cu asta.
Cu RMN-ul în plicul cartonat aștept în această seară de decembrie în fața cabinetului domnului doctor Popescu. Lumina albă, puternică de pe holul spitalului mă face să par o actriță pe scena propriei vieți. Inima începu să îmî bată cu emoție așteptând în fața cabinetului doctorului. Spun numele asistentei și sunt invitată să intru.
Nu mi-a venit să cred:
— Bună seara!
— Bună seara! spuse doctorul care se afla la birou.
— Sunteți domnul doctor Popescu Cristian? am întrebat să mă asigur că nu este vorba de o confuzie.
Doctorul mă privi suspicios, parcă eram dusă:
— Exact stimată doamnă, medic neurolog, Popescu Cristian, scrie și pe ușă.
În fața mea se afla cel mai antipatic și șters bărbat pe care îl întâlnisem vreodată. M-am gândit că pe bune am o problemă, că am uitat numele doctorului din urmă cu șapte ani, când venisem cu bunica. La birou stătea un bărbat între două vârste, spălăcit la față, cu părul roșcat și cu o barbă nepotrivită și neîngrijită, cu ochii de un albastru șters, ușor ieșiți din orbite, bulbucați.
Pentru că în uluiala mea, nu puteam articula niciun cuvânt doctorul zice:
— Cu ce vă pot ajuta doamnă?
— Vin din partea doamnei doctor Dănescu, sunt prietena ei. Am acest RMN la coloana vertrebală al tatălui meu, va rog mult dacă puteți să vă uitați la el și să mă ajutati cu o recomandare pentru un medic neurochirurg. Știm că este nevoie de o operație.
Nu mai conta, oricum nu voi ține seama de recomandarea lui fiindcă e antipatic, nu îmi inspiră încredere. Cum ajunsesem la acest Popescu Cristian, și unde era acel Popescu Cristian pe care așteptam să îl revăd?
De la fereastra spitalului, priveam ploaia mocănească, lentă, și mohorâtă, în această lună martie friguroasă și rece. În ciuda temperaturilor scăzute, caișii, corcodușii și magnoliile se încăpățânau să renască etalându-și crengile pudrate cu roz, alb sau ciclamen. Sunt de gardă weekendul acesta, o gardă lungă care se va termina tocmai luni dimineață. Bine că plouă, oricum nu aveam ce să fac acasă într-un un weekend cu ploaie. Dintotdeauna am fost atras de enigma creierului uman, similaritatea sa cu un computer de mare finețe, capodopera supremă a lui Dumnezeu. Deși timpul, rutina m-au făcut să privesc uneori cu detașare dramele oamenilor cu afecțiuni neurologice, în continuare, fiecare pacient este un caz, o provocare de a repara atât cât pot, cât îmi permite tratamentul și voința pacientului să reconstruiesc din perfecțiunea creației inițiale. Am peste douăzecișicinci de ani de practică și îmi place în continuare munca în spital. Fiecare pacient duce cu el o viață, o poveste. Poate scrie cărți din poveștile pacienților săi.
Deodată, s-a deschis ușa și a intrat asistenta spunându-i:
— Sunteți așteptat la camera de urgență, se pare că este o pacientă ce prezintă amețeală puternică, analizele le aveți pe mail, în caz că doriți să le vedeți înainte.
Deschid computerul, mă uit atent la analize. O pacientă în vârstă de cincizeci de ani, cu analizele normale, tensiunea normală, care nu își mai putea menține echilibrul. Are nevoie de control neurologic pentru a diagnostica, dar după toate aparențele pare a fi un sindrom de vertij. Plec spre camera de urgență a spitalului. Este o seară de sâmbătă, 8 martie, aglomerată la urgență, o harababură care funcționează asemenea unui ceas elvețian, în care fiecare știe ce are de făcut, sau pare că știe. Colegii îi înmânează fișele pe care le parcursese deja pe mail și îi indică patul pacientei cu vertij.
Pacienta este o femeie care contrastează flagrant cu persoanele din jur: asistente, medici, infirmiere, brancardieri, cu ceilalți bolnavi așezați pe paturi, cu toată atmosfera aceea de spital. Parcă vine dintr-o altă lume. Este îmbrăcată într-o rochie de cocktail neagră, iar umerii îi sunt acoperiți cu un șal ciclamen. Pantofii stiletto de aceeași culoare aprinsă ca și șalul, îi are în picioare, așa întinsă pe patul de spital. Părul lung și blond este răvășit pe pernă și pe umeri. Pare că doarme.
— Doamna Cantuniari Chiara, mă auziți?
Frumoasa pacientă deschise ochii mari și căprui, schițând un zâmbet ușor.
— Sunt doctor Popescu Cristian de la neurologie. Ce s-a întâmplat, îmi puteți povesti?
— Dumneavoastră? întreabă Chiara uimită.
— Ne cunoaștem?
— Acum mulți ani ați tratat-o pe bunica mea.
— Scuzați-mă că nu v-am recunoscut, vă rog spuneți-mi ce s-a întâmplat cu dumneavoastră.
— Eram la petrecerea de 8 martie cu câteva prietene, de-abia ajunsesem, și când m-am ridicat de pe scaun, mi-am pierdut echilibrul. Nu am leșinat, am fost permanent conștientă, pur și simplu simțeam cum o amețeală puternică și o forță pe care nu o puteam controla, mă atrage spre stânga. Am luat deoparte o prietenă pe care am rugat-o să mă aducă aici, am venit direct.
Doctorul mă ascultă aprobator, mă privește calm, direct în ochi.
— Analizele sunt bune, tensiunea ok, vom face acum un control neurologic zice și începe verificarea reflexelor, a privirii, a stării de conștiență.
Chiara, pe lângă simptomele ciudate pe care le avea, la vederea medicului pe care îl întâlnise în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, se agită, încât începe să își audă bătăile inimii în urechi. Dacă i-ar fi luat tensiunea acum, nu mai era atât de bună, mi-am spus,încercând să mă calmez. Am răspuns solicitărilor doctorului care conchise:
— Neurologic sunteți bine, este vorba de un vertij vestibular, probabil de la urechea internă. Deocamdată vă prescriu un tratament și ne vedem la control peste zece zile, vă programați în policlinică sau la clinica unde consult, și atunci vedem dacă va fi nevoie de un RMN sau alte investigații.
— Adică pot pleca acasă? Nu știu dacă voi reuși să stau în picioare, de-abia m-a adus colega mea.
— Imediat ce veți face perfuzia, veți fi mai bine și apoi veți începe tratamentul. Nu are rost să vă internez, sunt multe cazuri grave la noi în secție.
Ar fi vrut să îi spună că o persoană atât de deosebită ca ea nu ar fi rezistat nici măcar până dimineață între pacientele cu probleme neurologice grave internate pe secția lui. Plecă să scrie foaia de observație și rețeta.
Am rămas pe pat, amețită încă, atât în cap cât și în suflet. O asistentă veni cu perfuzorul și îmi inseră perfuzia în branula de pe braț. Am închis ochii. Am rămas doar eu și gândurile. Mi-aș fi dorit să mi se injecteze puțină fericire direct în venă.
Peste zece zile, primăvara pictase deja în nuanțe suave, cu iarbă și flori tot orașul. Culorile florilor din pomi erau mai intense și mai strălucitoare sub razele soarelui decât în urmă cu două săptămâni, sub invazia ploii. Vârtejul din viața mea de acum câțiva ani încetase. Era liniște și totuși inima încă îmi bătea de câte ori suna telefonul – ce s-a mai întâmplat? Bunicii și tata nu mai erau, copiii plecaseră la facultate, iar soțul mă părăsise pentru o altă femeie. Sufletul îmi rămăsese asemenea crengilor gri și uscate ale magnoliei în zilele mohorâte de iarnă.
Vertijul acesta a fost o resetare: amețeala puternică îmi trecuse, însă rămăsese o presiune în cap, evitam să fac mișcări bruște. Îmi luasem câteva zile de concediu medical să mă refac. Le-am spus copiilor, studenți în capitală, că sunt gripată, să nu vină acasă și am trimis fiecăruia câte o sumă mai mare de bani să își cumpere ce aveau nevoie. Dacă în primele zile mă țineam de pereți ca să nu cad, ușor mi-am învins teama, m-am împrietenit cu amețeala, am ieșit în parc, am stat pe o bancă și am lăsat lumina să pătrundă în viața mea, așa cum razele de iubire pot uneori să lumineze cele mai întunecate unghere ale unei inimi frânte.
Chiara ajunge la clinica unde are programare. Este o femeie frumoasă, distinsă, cu părul lung și blond, revărsat pe umeri, cu ochii mari și privirea sinceră, cu forme încă senzuale. Rochia crem, elegantă cu câteva cute intenționat cusute în zona taliei, îi punea in evidență trupul trecut de prima tinerețe. S-a așezat cu distincție pe scaunul de plastic alb, sprijinindu-și mâinile fine pe poșeta ivoire cu accesorii aurii. Pe ușă scrie: Popescu Cristian medic primar neurolog doctor în științe medicale.
Oare la care medic Popescu Cristian am programare?
Guest post by Iulia Stavre
20.03.2024
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
