Ruxandra Papa nu crede în pictura discursivă. E primul lucru de care mi-am amintit când am aflat de vernisajul ei de marţi, 8 mai 2012, de la Galeriile SCIT Art. Că îmi povestea, acum mult timp, că o pictură e despre angoase, reverii, stări, despre mister, despre toate lucrurile acelea care se înscriu într-un superb intraductibil, perturbator şi dezirabil totodată, dar imposibil de topit în verb. În lumea ei de arcade scorojite, de întinderi deşertice, traversate de câte o siluetă drapată în albastru, de pătrăţele de şah, de catifea regal de roşie, epatantă în pliuri cărora le simţi, parcă, textura, am avut întotdeauna senzaţia accesului nelimitat într-o imaginaţie luxuriantă, într-un enorm magazin de poveşti eliberate de vocabulă, care se încheagă undeva, la marginea gândului, a senzaţiei şi chiar a eu-lui, poate.
Încă mai ştiu cum arăta lucrarea ei care a luat marele premiu la Expoziţia Internaţională de Miniatură de la Toronto. Un tablou într-un tablou într-un tablou. Mi-o aduc aminte pictând cu lupa. Povestindu-mi despre experienţa ei de creaţie în California. Trecând apoi, ca o adevărată absolventă de Artă Monumentală, la pânze mari, care-ţi dau senzaţia că te înghit, că te cheamă în contextul lor de culoare aprinsă.
Virajul e tipic pentru ea. Care zâmbeşte mult şi, mai ales, cu ochii. Căreia îi place Delftul. Care iubeşte furtuna. Care e unul din puţinii oameni pe care-i cunosc pentru care crepusculul e un fel de curcubeu în altă paletă. Care e, în acelaşi timp, temperamental şi delicat, impregnat de umor şi de lirism, în sfârşit, antagonic în însăşi esenţa lui. Care imaginează firide străbătute de fascicule aproape ireale de lumină.
Scriu despre ea şi-mi dau seama cât de mult seamănă cu lucrările ei, pentru că nu o pot povesti. Îmi scapă. O regăsesc în imagine, acel ceva atât de special, de intim, de eminamente non-discursiv, care scapă vocabulei.
Ruxandra Papa. Expoziţie de pictură, Galeriile SCIT Art, Calea Victoriei nr. 33, 8 mai – 3 iunie 2012.
Citiţi şi
Henri și Lydia – o poveste de dragoste?
Elevii Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, ambasadori ai talentului românesc în Germania
Ferestrele lui Matisse – o interesantă observație
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
