Spune-mi cum înjuri (și-ți spun ce nație ești)
Înjurăm de cele sfinte și de cele nesfinte, înjurăturile românești nu pot fi cu ușurință întrecute de altele din alte limbi (poate doar de cele din anumite limbi africane, în care mi s-a povestit că se pot face adevărate anecdote, luîndu-se la rînd membrii familiei celui afurisit).
Eufemistic (și comic) spus, prin înjurătură se trimite om pe om de unde a ieșit fiecare. În mare parte, cuvintele de nescris aici sînt la origine latinești, vorbim de cele care arată gestul sau elementele anatomice implicate, iar celelalte, în număr mare, arată toate influențele limbii, de la cele slave la cele maghiare, turcești etc.
Verbul cu f poate fi urmat de multe părți anatomice, preferate sînt gura, gîtul (gîții, deseori), chiar nară (nu sînt ocolite nici ochii sau burta), apoi ce este sub buric, cu variațiuni și combinații, iar în varianta mai soft, „să-mi bag” (mai moale e urmat de “picioarele” pentru a evita celelalte cuvinte tari cu p), „să te bag” sau „băga-te-aș” (+destinație și apartenență).
Locurile acestea sînt de ce nici cu gîndul nu gîndești, se valorifică cele sfinte sau cele păgîne, cele terestre sau cerești, de la “altar”, “anafură”, “ceara” (e de presupus că de la lumînări), “colivă”, “cristelniță”, “cristoși”, “cruce”, “dumnezei”, “evanghelie”, “grijanie”, “lumînare”, “moaște” (pe gheață), “parastas” și “paște”, “pască” la “lumină”, “închinare” și “mormînt”, trecînd prin cele vii, trecute și prezente, uneori chiar vegetale (“ceapă mă-tii” folosește “ceapa” ca să evite “ceara”), deși se preferă “morții” (mă-tii). Formidabile sînt înlănțuirile lor furibunde (“paștele și dumnezeii și cristoșii și anafura” etc.), iar interesant este că pluralul anumitor cuvinte (dumnezei, cristoși, altminteri, de neconceput) face ca cele sfinte să primească un fel de pașaport de liberă trecere înspre cele lumești și fără îndoială, firești.
Frecvente sînt și formulele de final, de tip “azi și mîine, cu tot neamul sau cu neamul tău cu tot”, sau cele care folosesc reluările verbului “să te f…/să te bag”, formidabile ca efect. Folosim în diverse variațiuni și verbe ale micțiunii sau defecației, urmate de părți anatomice aflate în trenul superior, ochii, gura, nasul, gîtul etc.), ca să fie și mai mare distanța și mai greu de suportat disprețul.
În variantă … atenuată, se folosește verbul “a se duce” la modul imperativ + anatomicul feminin sau masculin neaoș / alte perifraze sau substitute; mai scurtă este “du-te-n mă-ta” și (cea) mai scurtă (dintre cele soft) e “(pe) mă-ta”. Nimeni aici nu încurcă drumul 🙂 .
Naiv și pudic, există și Pisici! (papuci!, pana mea sau puii mei), spus cu cît năduf poate încăpea într-un astfel de substitut, prin care se evită cuvintele tari cu aceeași inițială, iar efectul e și el pe măsură.
(Îmi amintesc aici și cât de greu era să aduc în discuție „De ce pana mea rămâne în cerneală mă întrebi”… etc., după „pana mea” lumea mustăcea, se foia, adică se cam stingea lumina pentru restul versului).
Fiecare o are pe-a lui (adică fiecare cu p isica mă-sii). 🙂
Pe Ohara o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nici nu mai mă oboseam să mă machiez, pentru că știam că iar o să mă faci să plâng
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
