În fața mea, în tramvai, doi bătrâni se țin de mână. Și-au sprijinit bastoanele de geam și s-au cuibărit unul lângă altul strâns, de parcă n-ar vrea să se mai despartă niciodată. Ea – canadiancă, pesemne născută aici. El are un accent puternic, graseiat.
Bătrâna zise:
– Este cea mai fericită zi din viața mea! Știu c-a fost drumul lung… dar uite, ca să treacă timpul mai ușor până când ajungem, o să-ți arăt ceva.
Îl așteptase la aeroport.
Scoase din geanta dreptunghiulară cu catarame mari, pătrate, un caiet învechit, cu coperțile îndoite:
-Am scris aici cam tot. Vrei să știi?
El încuviință.
-Îți mai aduci aminte de ziua când ne-am băut cafeaua sub portocalul acela? “Uite-așa aș vrea să mor”, mi-ai spus și mi-ai întins mâna peste masa mică, din împletituri de răchită.
Îi citește:
“Orașul mic de pe Riviera Franceză era nelocuit în noiembrie, iar turiștii, și-așa puțini, plecaseră demult. Singurii locuitori erau acum pensionarii plimbându-se agale pe faleză, în urma cățelușilor zglobii care zburdau înainte trăgând de lesă, îmbrăcați în hăinuțe colorate. Priveam de pe terasa goală trecătorii rari și tăcuți care ne iscodeau din ochi în trecere, zâmbindu-ne curios, întrebându-se pesemne ce-om fi căutând în Eze la sfârșitul toamnei.
Tăcea și se juca mecanic cu inelul de pe degetul meu, scoțându-l și punându-l la loc. Venisem iar pentru el, de la capătul celălalt al lumii, trecând ape și vămi, să-i fiu alături pentru câteva zile. Mai fusesem și-n celălalt noiembrie, și-n cel de dinainte.”
Din firul poveștii, deduc că o așteptase numărând lunile, săptămânile, zilele. Sosea pe aceeași dată, în fiecare an. Știa că nu era puțin lucru să-l viziteze iar și iar, venind de la așa o distanță și se temea încă, așa ca-n prima zi: probabil o făcea pentru ultima oară. Dar în cei aproape cincizeci de ani care trecuseră din ziua când o cunoscuse, se întorsese în Eze la fiecare sfârșit de noiembrie. Trăise tot anul cu-n fel de speranță umbrită de frică. Nu era niciodată pe deplin convins că povestea se va repeta, că ea se va mai întoarce.
– Ce-ai mai făcut, l-ai mai citit pe Nietszche? îl întrebă deodată zâmbind. Eu nu mai sunt în stare de atunci, deși am încercat de câteva ori. Nu se potrivește cu viața de aici, nu e contextul potrivit. Cultura cred, nu știu. Cred că e menit să fie citit doar în anumite locuri din lume, și mai cu seamă în Eze bord-de-mer.
El zâmbi:
“Îl mai răsfoiesc uneori.”
Și-i tremură glasul:
“Nu pot să cred că ai scris atât de frumos despre noi.”
Din ce povestește jurnalul ei, prin anii ‘60 venise pentru întâia oară în orășelul ce se răsfira de-a lungul coastei Cap Roux. Îl întâlnise acolo, la capătul unei străduțe, într-o piațetă. Creiona portrete trecătorilor. Se priviră scurt și ea trecu mai departe. Dar după ce-și termină ceaiul pe care îl băuse la una din măsuțele albe, cineva o surprinse pe la spate cu un fel de îmbrățișare fugară, întinzâdu-i o coală de hârtie: “Asta ești tu!”
“Ciudat, nu cred că am genele atât de lungi!”, îi zise, pregătindu-se de plecare.
“Așteaptă”,râse el și-și adună creioanele cu care desena. Hai să-ți arăt orașul!”
Marea murmura cuminte și printre șirurile de portocali vedeau valurile ei calme, despletindu-se pe malul pietros, acoperit de prund mărunt, în culori pestrițe, variind de la alb la galben, gri albăstriu, cafeniu roșiatic și negru lucios.
“Mai păstrez încă toate pietrele adunate atunci”, zise ea.
Urmară zile calde, răcorite de vântul leneș ce bătea dinspre mare. Se juca prin părul ei și-i împletea cununi de flori albastre, rupte de pe marginea drumului. Era cea dintâi mare iubire și așa cum se întâmplă adesea, cea interzisă.
“-Ți-am spus că trebuie să mă întorc la el, nu pot rămâne aici.”
Se despărțiră pe aeroportul din Nisa, el jurând c-o va aștepta toată viața. Ea, confuză și sugrumată de plâns, îi promitea c-o să revină pe aceeași dată, în fiecare an. Și se ținuse de cuvânt.
Tac amândoi. Vor citi tot, acasă. Bătrâna chicotește:
-Ce bine-mi pare că ai decis să vii în Toronto, și-i arată din mers străzile pe care trece tramvaiul într-o duminică după-amiază. Știu că nu-i drept, dar măcar atâția ani câți ne-au rămas, să ne bucurăm împreună. Am rămas singuri acum.
S-au dat jos din tramvai, aduși de spate, sprijinindu-se unul de altul. Mă uit după ei în timp ce plecăm din stație. Se țin strâns de mână, ducând pe umeri dragostea aceea vecină cu frica de a nu se pierde din nou, într-o euforie adolescentină a regăsirii.
Guest post by Ligia Tibu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Parthenope sau iubirea ca act necesar de supraviețuire
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
