M-a stârnit azi cineva cu câteva fotografii mai vechi… apoi eu, pe mine cu unele şi mai vechi… clipele s-au întâlnit frumos şi plin, la un păhărel de vorbă limpede şi încetinel amintirea a ajuns spre liceu.
Zilele trecute chiar, m-am trezit pe stradă înconjurată de cete vesele de absolvenţi cu robe şi pălării din acelea care nu erau pe vremea mea (ups, era să zic pe vremea noastră!)… am zâmbit de una singură printre ei – erau bucurie tânară şi sperantă cu sclipiri de necunoscut fremătând la orizont… e o stare pe care n-ai cum să n-o iubeşti şi toți am am avut măcar o dată norocul s-o atingem.
Pe măsură ce creştem vedem în jur pe alţii crescând şi asta ar fi frumos să nu ne ducă vreo treaptă mai sus în conştiinţa vreunui fel de valoare, ci să nu ne lase să uităm că în permanenţă avem de învăţat, descoperit, căutat…
Acum ceva vreme mi s-a întâmplat ceva care mi-a rămas lipit de suflet… Eram la Poştă, zi de vară, înecăcios de caldă, cu aglomeraţie şi funcţionari să zicem politicos – plictisiţi. Din spatele meu am auzit o doamnă rugând pe cineva să-i completeze un formular pentru că nu avea ochelarii la ea. N-am auzit replica celuilalt clar – doar un bombănit de “n-am timp, cucoană !”, şi apoi “îmi cer scuze pentru deranj” al ei, din care am simţit o tristeţe mâhnită care a întunecat pentru o clipă tot soarele orbitor de afară… În fracţiunea de secundă cât a durat să mă întorc cu faţa spre ei, am realizat că vocea îmi era familiară… Clară, adâncă, articulată, un strop aprigă de forţă, curată ca un râu de munte încetinind în plină pădure… Când am ajuns cu ochii pe urma sunetului, am recunoscut-o imediat !
Doamna Lupu – teoria literaturii şi gramatică… liceu… Aproape neschimbată… o femeie cu o prezenţă imposibil de ignorat, cu ceva din trăsăturile unei mature Isabella Rosellini şi energia Vitoriei Lipan întruchipată, prin nu ştiu ce miracol, de Gauguin. Se vedeau şi anii care îi trecuseră de atunci peste chip, îi purta drept, ca pe o decoratie primită din senin… cu senin… I-am căutat ochii în timp ce deja spusesem – vă ajut eu !
Atunci a înflorit zâmbetul!… S-a şters toata mâhnirea, la fel de repede cum se risipeşte stricteţea aspră din ochii unui profesor atunci când simte speranţa rodului a ce-a sădit. Mi-a mulţumit cu acelaşi zâmbet larg – “îmi pare sincer rău că am deranjat tânărul dinainte… nu mai au oamenii timp pentru oameni”- a oftat… şi în timp ce scriam, mi-a spus cu cel mai natural drag – “scrieţi frumos !… acum copiii ştiu să scrie doar cu taste, în locul cuvintelor pe hârtie… care erau frumoase, aveau rostul lor”…
Am recompus cuvintele ei mult după… atunci, pe loc, n-am auzit decât “acum copiii”… adică ea…s-a uitat la mine scriind şi a vazut un copil !
Soarele ieşise din norii de cu 5 minute înainte şi abia acum strălucea… după zile şi zile… după ani ! Trăieşti, auzi, vezi, simţi, guşti… şi într-o zi, cineva vine de nicăieri şi te vede aşa cum lumea lui are sens… sau lumea lui are sens chiar şi pentru o clipă, pentru că tu faci ceva anume, minuscul şi nevăzut de nimeni altcineva !
Părinţii mei au fost profesori amândoi, dar niciodată până în clipa aceea n-am înţeles de ce a fi Dascăl e un har !… Pentru că oamenii care îl primesc sunt născuţi să vadă în jur toţi, dar absolut toti vlăstarii, toţi copiii, și toţi oamenii ca fiind copii… şi mai mult decât să le ofere seva pentru toate ideile ce vor să fie, mai mult şi peste asta, ştiu să te îmbrăţişeze atunci când reuşeşti ! Chiar şi doar cu un simplu gest… atât de plin şi preţios însă.
Am terminat de scris… şi aş mai fi greşit câte ceva s-o pot lua de la capăt… îmi alergau amintiri şi gânduri prin mine, ropotind luminos !
Ştiam deja că nu mă recunoscuse… i-am întins hârtiile, stiloul (Doamne, de când nu mai scriesem cu un stilou ! 🙂 )… mi-a mulţumit zâmbind din nou şi am simţit-o bucurându-se că n-a avut pe deplin dreptate crezând că e din ce în ce mai singură într-o lume ideală decentă, calmă şi caldă cu timp pentru fiecare om în parte…
Mi-ar fi fost aşa drag să o mai aud vorbind, orice, absolut orice… să mai rămân cumva…
N-am găsit în mine putere să-i spun că o cunosc sau că i-am fost elevă… n-am găsit putere să-i spulber bucuria că azi, un oricare om de pe stradă i-a fost de ajutor pentru doar un zâmbet şi promisiunea pe care ţi-o lasă un simplu mulţumesc – cum că lumea e frumoasă aşa cum ai crezut mereu !
Ne-am spus cald “o zi frumoasă !” şi i-am făcut discret cu ochiul funcţionarei de la ghişeu, cu care mă ştiu binişor şi care astfel a întâmpinat-o şi ea cu un zâmbet mare, de vară… şi am plecat. Am urmărit-o apoi câteva clipe cu privirea – zâmbea şi vorbea cu patos despre ceva, strângând la piept un buchet mare de flori de câmp jucăuşe.
Să fii Dascal e un har !
Pentru că dincolo de ce te poate învăţa să faci sau să ştii, un dascăl adevarat ştie să-ţi descopere tot ce ai tu deja mai bun…
Ştiam să dăruiesc şi am dăruit un strop de timp şi un surâs cald şi îmi rămâne pentru mereu temă pentru acasă să nu uit să mă bucur de bucuria altcuiva şi să ajut întotdeauna, dacă pot, orice om, chiar dacă el încă nu ştie că… ne cunoaştem !
Vecini de Lume şi de Mulţumesc …
Citiţi şi
Mirabela m-a învățat să trec din hora mare, în hora mică
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
