Unul dintre trendurile care mă miră, şochează şi chiar înspăimântă este definirea patriotismului prin ură.
Conform DEX, patriotismul este acel „sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor”.
Conform trendului mai sus amintit, patriotismul este denigrarea a orice altceva şi chiar incitare la ură în mod activ.
A fost atentatul din Paris? Imediat au apărut declaraţii ale unor rabini rătăciţi care, la fel ca şi unii preacredincioşi şi dreptortodocşi conaţionali, au pus tragedia în seama răsplăţii cuvenite poporului francez pentru a fi participat la Holocaust. Nu contează că niciunul dintre cei morţi aici şi acum nu au ridicat mâna şi nu au avut vreun gest care să ducă la moartea unui evreu în al doilea război mondial. Nu contează logica. Contează doar ura.
Iar ai noştri, falnici ca brazii, au preluat şi propagat astfel de declaraţii ca să-şi demonstreze tezele privitoare la conspiraţii globale şi la nevoia de a distruge creştinismul prin teroare. Cumva se uită că totuşi de la fiinţarea statului Israel, evreii trăiesc în aceeaşi permanentă teroare care, de la 11 septembrie 2001, a început să atingă lumea occidentală.
Însă să revin la subiectul de azi.
Mi-am permis să atenţionez pe cineva că o singură „ne-floare” nu declanşează iarna şi că mă îndoiesc că ăsta e sentimentul trăit vis a vis de acest subiect faţă de întreg poporul evreu.
Imediat mi s-a reproşat că îmi urăsc rădăcinile şi că, în rătăcirea mea, pun altele înaintea dragostei de moşie.
Dragilor, da, recunosc, nu sunt mândră că sunt româncă. N-am făcut nimic să merit acest privilegiu. Mi se pare la fel de ciudat să zic că-s mândră că am ochi căprui. Decizia de a mă naşte aici nu mi-a aparţinut. Nu văd cum să mă mândresc cu un lucru pentru care n-am pus umărul cu nimic.
N-am să mă dezic însă în veci de naţionalitatea mea.
Nu am să pretind că nu ştiu să vorbesc româneşte doar fiindcă alţii au transformat vânatul lebedelor, întinsul mâinii şi cerşitul milei în etichetă de ţară.
N-am să mă dezic însă în veci de istoria ţării mele.
Nu am să pretind că nu ştiu să citesc vechile hrisoave. Aproape toţi eroii naţionali, priviţi prin prisma standardelor actuale, pot fi clasificaţi drept criminali de război. Însă un lider trebuie să facă ce are de făcut pentru a proteja pe cei care-l urmează. Standardele de comportament din epocă erau aceleaşi şi toţi dintre marii oameni de stat ai epocilor trecute se înscriu în aceeaşi categorie. Cu toţii au trecut fără păs peste porunca aia nesemnificativă „Să nu ucizi” şi la fel de falnic peste cea „Iubeşte pe aproapele tău”.
Aproape toţi domnitorii români au venit la putere prin lovituri de stat – feudalismul timpuriu sau prin cumpărarea puterii de la Înalta Poartă. Asta mă face să cred că nu în mod particular iubirea de ţară a stat la baza deciziilor lor, cât, mai ales, dorinţa de înavuţire personală sau dorinţa de răzbunare asupra rivalilor.
Însă nici răzbunarea, nici avariţia nu pot să anuleze măreţia unora dintre ei.
N-am să mă deszic însă în veci de credinţa mea.
Dar nici n-am să pretind că toate-s bune şi frumoase şi că BOR trăieşte la înălţimea standardului impus de Hristos.
Nu voi minimiza niciodată rolul preoţilor mărunţi de ţară în fundamentarea şi păstrarea sentimentului naţional. Dar asta face cu atât mai mare trădarea capilor bisericii. Fiindcă avem nenumărate mărturii ale gesturilor reprobabile făcute de stareţi şi vlădici. Şi să nu uităm poveştile despre Domnul Cuza. Nici secularizarea, nici marginalizarea BOR din epocă nu ar fi putut avea loc, dacă nu ar fi existat o nemulţumire a întregii populaţii faţă de aceeaşi Biserică.
Prieteni care vă pretindeţi naţionalişti şi patrioţi, mi-ar plăcea să încetaţi să pretindeţi că istoria noastră s-a scris cu fir de aur până la venirea comuniştilor şi că fibra naţională s-a dus dracului fiindcă ne-au corupt ei. Nu atunci când există izvoare scrise care să ateste că ţăranul sămănătorist n-a existat în realitate.
Prieteni care vă pretindeţi naţionalişti şi patrioţi, mi-ar plăcea să încetaţi să pretindeţi că de vreo cinci milenii există o conspiraţie satanică a cărei unic scop e alienarea românilor şi pierderea României. Nu atunci când există izvoare scrise că de minim două milenii ne pricepem extrem de bine să ne descurcăm genial la asta.
Faptul că gândesc aşa mă face să fiu lipsită de patriotism?
Faptul că încerc să-mi cunosc rădăcinile exact aşa cum sunt, nu varianta romanţată, şi să încerc să-mi găsesc aripile aşa cum cred eu că mi se potrivesc şi-mi sunt bune mă face să fiu mai puţin româncă?
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
