Şi de mărgele, roşii, verzi, pietricele de nimic în mâinile lui subţiri!
Mai vindea brichete, batiste şi eşarfe…
Un băieţaş oarecare, măsliniu şi prietenos, îşi găsise locul sub arcadele unui mare magazin din Torino.
Unii îl ocoleau, ca şi cum sărăcia ar fi contagioasă.
Alţii îl priveau cu dispreţ, ca şi cum ar fi fost un ratat.
Rachid e din Maroc, din oraşul Kohrigba, bătut de vânturi şi soare, un loc sec, unde cu greu poţi sătura foamea copiilor.
Avea 11 ani când a ajuns în Italia, urmându-şi fraţii mai mari.
Care vindeau şi ei mărgele şi nimicuri…
Chiria, facturile de lumină şi gaz, pâinea cea de toate zilele… totul depindea de câte umbrele sau mărgele vindeau.
Rachid a învăţat, a terminat liceul de informatică, apoi i s-a spus:
– Tu nu trebuie să fii ca noi! Mergi mai departe!
Şi s-a înscris la facultate. După cursuri, îşi lua în primire colţul de stradă şi vindea… Într-o zi a fost recunoscut de colegi de universitate… s-a ruşinat, dar ei l-au iubit poate mai mult ca înainte.
– Merg prost vânzările! Oamenii nu mai cumpără ca înainte! De multe ori am stat în frig şi-am mâncat te miri ce!
Rachid e inginer acum.
Ziua când şi-a susţinut licenţa a fost fantastică. Autobuzul care-l ducea la universitate era plin de vânzători ambulanţi. Îl priveau cu mândrie. L-au aşteptat la poartă, fericiţi…
Nu se mai teme de nimic acest băiat măsliniu şi slăbuţ!
– Poate ca inginer nu o să pot să-mi plătesc facturile! Am terminat o şcoală… dar dacă o fi să-mi meargă rău, ies din nou pe stradă cu mărgele şi ciorapi!
Teza lui de licenţă a fost despre grafen, un material extrem de flexibil şi rezistent.
Ca şi el!
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
