De cele mai multe ori, nu reușesc să mă încadrez în tiparele prestabilite. Nu degeaba spun eu că adeseori viața mea e cu susul în jos. Că-mi trasez planuri și ele se lasă intimidate. De exemplu, deunăzi, am avut un moment de răgaz, nici urmă de presiune, așa că am cedat ispitei de a nu mă precipita deloc, dar deloc. În special pentru că niciunde nu ardea nimic. E așa de bine să simți că nu există presiuni! Numai gândul și mă înveselea, de ce noroc picase pe mine. Timpul parșiv a observat huzurul meu de bine și probabil că neobișnuit cu așa atitudine relaxată la mine, s-a hotărât să intervină. Și cum altfel, decât pliindu-se arcuit, convins că e tot ce-mi lipsește: o grabă perpetuă caracteristică. Da, i-am zis înciudată, alerg zilnic și nu mă opresc din cursă, dar uite, azi, am timp.
De ce te încăpățânezi?! l-am interogat eu siderată. Eu, azi, nu mă grăbesc nicăieri! Și cu determinare m-am întors agale la gândurile și proiectele mele imediate. Și ele, de aceeași încetineală după care tânjeam. Ha! Ți-ai găsit! Cu cine îmi pun eu voința! Scrutând zarea, mi-am luat tot timpul din lume să pornesc motorul mașinii ce a turuit entuziasmat. Îl ador, el toarce tot timpul în ton cu mine…
M-am asigurat în oglinda retrovizoare și am pus semnal de ieșire. N-avea cine să observe. Șoseaua era goală, impecabil de netulburată. Câteva secunde am ezitat. Unde sunt oamenii? m-am întrebat cu suspiciune. În mod normal, stăteam cinci minute să ies din amărâta asta de parcare. Acum, artera asta unde forfota era cea mai firească din lume, se reflecta sfioasă în parbrizul meu încins de soare. Hm… Mi-am aruncat ochii spre ceasul de pe bord și l-am admonestat sever. În gând. Vreau să omor cu lentoare 20 de minute! De ce nu mă lași? Eventual să pot să le și expandez, dacă nu cer prea mult…
Am demarat și mi-am propus să mă comport ca atare. Doar nu o să accelerez că vrea universul. La fiecare intersecție m-am oprit, asigurându-mă de mai multe ori și de dreapta și de stânga, n-am trecut dincolo de viteza a doua și m-am rugat sfios să apară câte un pieton rătăcit, să mai omor din clipele generoase. Junioara, care ocupa, absentă la ambițiile mele, scaunul din dreapta s-a sesizat, în sfârșit. „Ce-ai de frânezi din loc în loc, așa fără rost?”„Nu frânez, drăguță, i-am comunicat eu liniștită, doar că nu prea pun piciorul pe pedala de accelerație.” M-a studiat scurt, neînțelegând ce a apucat-o pe senioară să se poarte ca și cum a uitat să șofeze și drept răspuns m-a anunțat că îi e sete și tare i-ar prinde bine o sticlă cu apă plată. Ce m-am bucurat. Iată cum pot eu să fac chestii neprevăzute, acum că am tot timpul din lume… Am tras pe dreapta la un Delhaize de cartier și i-am mulțumit aparatului de taxare că este așa cum este el întotdeauna: cel mai enervant aparat de pe pământ. Ca și cum mi le-a dat, nu mi le-a luat, i-am surâs cu recunoștință după cele vreo trei minute cât a durat până să scuipe biletul cu cele 15 minute gratuite de parcare.
Am intrat în magazin. Nu era o oră aglomerată, dar nici moartă pentru cumpărători și angajați. Nu ar fi trebui să fie, vreau să spun. Nu mai are rost suspansul, că știm acum cu toții, de abia dacă erau trei persoane amețite plimbându-se printre raioane. Nu m-am lăsat doborâtă. Am alunecat și eu printre ele, alegând și răzgândindu-mă de trei ori la câte un produs. Dacă tot intrasem, am ales și suc proaspăt de portocale, niște struguri și, cum îmi sărise în ochi o legumă ciufulită și nemaiîntâlnită, am stat să studiez eticheta vreme bună până să mă dumiresc ce era.
Am luat și o sticla mică de apă, m-am dus și la raionul de lapte… Și meditând la ceea ce mă măcina toată ziua aceea complet ieșită din tipare, mi-am amintit de câte ori nu am făcut lucrurile astea în grabă, alergând disperată de colo colo, încălcând reguli de circulație, în căutare de secunde suplimentare să duc la bun sfârșit o treabă… De obicei, când spun că mă opresc pentru cinci minute să iau apă, e o probă fulger, de fapt. De data asta eram gata să-i propun casierei să cumpere minute de la mine…
Cu aceste gânduri în minte, m-am apropiat de casa de marcat. Din cele șase case, erau doar două deschise și la amândouă se înșiruiau vreo trei clienți. Nu-i bai, am timp! mi-am repetat, surprinsă parcă de revelație. Dar vai, timpul buclucaș… În fața mea își aștepta rândul un domn în vârstă. Își etalase deja produsele pe bandă, dar eu, neatentă, mă întrețineam cu junioara. Bine intenționat, domnul s-a întors spre mine și m-a întrebat privind sugestiv alimentele pe care le țineam distrată în brațe: „Numai pe acestea le aveți, doamnă?” Mi-a făcut semn să trec înaintea lui. Surâzătoare, i-am declinat politicos propunerea, încercând să pun opreliști avalanșei de gânduri contrare. Are you for real?! Unde erați în orice altă zi când tot scăpam din mâinile prea pline, ba punga cu salată, ba ridichile, pe jos? Nu era vina mea că uitam să-mi iau coș sau consideram că aveam prea puține de luat… Mă rog. Era a mea, dar totuși… Sau când eram în contra-timp, ca întotdeauna, cu copiii așteptând la colț de stradă să-i adun de pe drumuri sau, și mai rău, când exact la coadă la casă se activa câte un reminder că am nu știu ce programare. Sau când al meu cățel lătra disperat în mașină, să stârnească mila trecătorilor?! Unde erați, drag domn ? Contrariat de împotrivirea mea, bătrânul a revenit la ideea lui de a fi galant. „Acum am timp, tot timpul din lume, nu mă grăbesc nicăieri, e o zi ce nu emană disperare… Nu vreau să câștig timp, vreau să-l pierd!”, i-am explicat eu dezarmată, dar cu determinare în voce.
Am plătit și m-am îndreptat spre parcare cu pași rari. Am urcat la volan și am băgat cheia în contact. Bordul luminos îmi arătă că se scurseseră de când mă oprisem la Delhaize doar cinci minute lungi și late. Atât! Știți, când spun cinci minute, nu înseamnă niciodată chiar cinci minute. Se rotunjesc undeva spre 15. Acum nu au vrut să treacă!
Am uitat cu desăvârșire cum este să pierzi vremea, să nu ai termene de expirare. Așa de tare, că atunci când mi-am dat răgazul, nici măcar nu l-am avut. Timpul a dominat lupta. Nu știu voi, dar eu de obicei mă găsesc în lipsă acută de timp. Iar atunci când descopăr cu stupoare că beneficiez de prețioase minute câștigate ca la loterie, mă trezesc complet debusolată. Pierdută aș zice, nu știu cum să pun piedică ritmului accelerat. A fost o probă nu foarte ușoară să fac acești pași mici și cumpătați. Și, culmea este că ajung să remarc, nu fără regret, că nu mai am nicio idee cum să am păsuire, să fac lucrurile în tihnă. Oare se pot reînvăța acești pași sau odată angajați pe acest drum, nu mai există cale de întoarcere?
Pe Monica o găsiți întreagă aici
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
