De la o vreme, caracteristica generală a oraşelor din România pe timpul verii sunt terasele. Mă refer la cele ale restaurantelor şi barurilor, întinse şi lăţite, de cele mai multe ori, direct pe trotuar, iar dacă mai rămâne vreun metru neocupat acela nu e rezervat totuşi pietonilor, cum ar fi normal judecând după destinaţia iniţială, ci parcării autoturismelor. Dar aceasta e altă poveste.
M-am nimerit şi eu într-o seară toridă a acestei veri pe una dintre multele terase care înlănțuie centrul Oradiei de la un capăt la celălalt. Comandasem o răcoritoare interesantă, cu o fotografie revoluționară în catalogul de prețuri, care s-a dovedit a fi de fapt o apă chioară, puțin rozalie, în care pluteau dizgrațios vreo trei cuburi de gheață. Dezamăgită de băutură, de cost nu mai vorbesc, priveam absentă în jur când l-am zărit pe o bancă apropiată.
M-am gândit din prima clipă că e el, personajul pe care-l văzusem în urmă cu vreo două luni pe pagina de facebook a unui prieten. L-am urmărit o vreme din locul în care mă aflam. Stătea liniștit într-un colț al băncii pe care răsfirase mai multe cărți şi din când în când adresa aceeaşi întrebare trecătorilor grăbiţi (în preajma lui chiar mai grăbiţi): “nu doriți o carte?” Atât. Pe urmă rămânea tăcut, cu mâinile adunate în poală una peste cealaltă, neclintit în așteptarea lui. S-a înviorat brusc odată ce a apărut o doamnă care s-a oprit interesată. Atunci a început să explice, să ofere despre fiecare carte o seamă de informații, să întrebe despre preferințe, să vorbească mult și să mulțumească cu o bucurie incredibilă în ochi atunci când doamna s-a hotărât să cumpere trei dintre volumele expuse.
Terminasem ciudata băutură așa că m-am apropiat de el și am intrat în vorbă, curioasă să aflu mai multe despre acest om. L-am întrebat mai întâi cum îl cheamă, dacă sunt cărțile lui și de ce le vinde. S-a recomandat: ”Valeriu Abrudan, dar lumea îmi spune Vali, da sunt cărțile mele, am avut o bibliotecă de peste 3.000 de volume, mai am doar două rafturi acasă și le vând din cauza lipsurilor, nu am bani de mâncare…” Pe urmă conversația a curs, de fapt mai mult un monolog al lui pentru că a vorbit continuu. Mi-a fost greu să mă desprind, bucuria pe care o arăta având cui povesti m-a țintuit pe banca plină de cărți aproape o oră. Chiar i-am spus la un moment dat că așezându-mă acolo îi stric vânzarea și el a răspuns, schiţând cu mâna stângă un gest a lehamite: ”care vânzare? nu cumpără aproape nimeni ziua, dar acum, că s-a lăsat întunericul…”
M-a purtat într-o călătorie agitată, amestecată, prin istoria orașului, a imperiului habsburgic, a literaturii române, aplecându-se în special asupra lui Nicolae Filimon și a lui Mateiu Caragiale, autori preferați din câte mi-a spus, apoi revenind la pagini dureroase de istorie care, spune el, l-au afectat personal în timpul dictaturii comuniste. Se declară un monarhist convins și se mândrește că provine dintr-o familie cu o veche tradiție în această privință. L-am întrebat dacă știe ceva despre literatura română contemporană, dacă mai citește și acum. ”Sigur că da! – a spus hotărât – eu sunt un autodidact, doar că ochii îmi creează probleme de când mi-am descoperit boala asta, diabetul”. Și a continuat: ”după revoluție aș fi putut pleca din țară, mi s-a ivit ocazia, dar eu sunt bolnav, sufăr de o boală incurabilă, de aceea n-am mai plecat.” – diabetul? am întrebat – ”nu – zice – altceva, am să vă spun numele bolii în franceză: mal du pays!” Am zâmbit și i-am spus că are un nume tare frumos boala lui și el, cu o voce gravă: ”să știți că nu e o invenție, eu chiar sufăr de această boală, m-a dus cineva până am trecut granița în Ungaria. Acolo m-a apucat o stare generală de rău, m-am înroșit, am transpirat abundent, mi-a crescut tensiunea arterială și am simțit că mă sufoc, a trebuit să mă aducă repede înapoi”… I-am cerut permisiunea să-l fotografiez. A acceptat imediat spunându-mi că toţi cei cu care stă de vorbă cer să-l fotografieze. L-am întrebat dacă nu-l deranjează asta și a răspuns: ”de ce să mă deranjeze? Am auzit că m-au pus unii și pe facebook!”
Se făcuse târziu și nu mai puteam rămâne pe băncuță alături de Vali, așa că, oarecum vinovată că trebuia să-i întrerup șirul poveștilor, m-am ridicat exprimându-mi intenția. M-a rugat să mai rămân doar pentru o singură poveste, una foarte scurtă. Am fost de acord, după ce voi fi achiziționat și eu vreo două dintre cărțile lui. Costă doi lei o carte, pentru fiecare leu plătit peste acest preț Vali oferă și un bonus. Eu am primit o hartă turistică a României de prin anii ’60. Nu am ales prea mult pentru că orice cărți ar fi vândut tot aș fi cumpărat de la el, dar m-a impresionat observația lui: ”nu luați la întâmplare, alegeți ceva să vă placă, știu că vreți să cumpărați de la mine doar pentru că sunt sărac!” Apoi mi-a spus povestea pentru care am promis că mai rămân.
”Clădirile astea vechi din jurul nostru, chiar dacă între timp structura populației s-a schimbat atât de mult, poartă în ele spiritul celor care le-au clădit și le-au locuit. De pildă clădirea din fața noastră, pe care vă invit să o fotografiați, e copia fidelă a unui palat venețian. Un evreu foarte bogat a călătorit la Veneția și impresionat de un palat văzut acolo a dorit să-și facă unul la fel, la el acasă în Oradea. Din păcate clădirea e neglijată acum, după cum vedeți. Dar – și aici a afișat un zâmbet larg pe față, văzut de mine cu coada ochiului pentru că priveam în sus spre creștetul palatului venețian preocupată să-l imortalizez pe lumina puțină – vă dați seama ce ar fi dacă acest palat s-ar afla acum la Veneția?” Ce ar fi? l-am întrebat, convinsă că îmi va spune ceva despre grija pentru clădirile monument istoric. ”Ne-am uda la picioare, pentru că am fi pe unul dintre canale” – și a râs din toată inima!…
Ne-am despărțit cu promisiunea că vom mai sta de vorbă iar la plecare m-a rugat să-i spun cât e ceasul, să știe dacă mai e deschis la alimentara să-și cumpere o sticlă de ulei că pâine avea deja… Am căutat grăbită telefonul în geantă, era ora 22,06…
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
