Când vine vorba de copiii noştri, găsim şi îngerilor o vină. Şi-au luat liber când avea mititelul examen! Dacă se îmbolnăvesc, toată lumea asta mare e de vină. Pot să înţeleg dragostea, grija, ce nu pot să înţeleg e habotnicia.
Din de în ce mai multe mame nu-şi vaccinează copiii pentru că se tem de autism. Ironia e că ele au fost vaccinate şi nu sunt autiste. E normal să-ţi faci griji pentru copilul tău, dar nu e normal să-i pui viaţa în pericol. Cei care recomandă vaccinurile sunt pregătiţi în domeniu, au ani de experienţă în spate, experienţă bazată pe studii de zeci de ani de zile. Efectele pozitive nu pot fi ignorate. Am auzit mame care spuneau că-şi lasă copilul în mâna lui Dumnezeu, că ştie el mai bine. Ştie, dacă asta vrei să crezi, dar nu are timp să facă totul în locul nostru. Ştii cât de mulţi suntem? Când ne-a dotat cu creier tocmai asta avea în minte, să-l folosim, să nu aşteptăm de la el şi rai, şi pământ, şi acte adiţionale. Or fi fost Adam şi Eva concepuţi în veşnicie, dar pe pământ trebuiau să muncească ca să aibă, nu venea nimic de-a gata şi asta a cam ciobit speranţa de viaţă. A trebuit să ne îmbrăcăm, ca să ne ferim de insecte cu muşcătura neprietenoasă, să ne încălţăm, că nici pietrele nu erau bucuroase de invazie, şi să avem grijă să nu trecem prin faţa leului. A fost trimis pe pământ pentru menţinerea echilibrului între viaţă şi moarte şi noi am crezut că-i o companie plăcută, la dispoziţia noastră. A ingerat mulţi strămoşi până ne-am dat seama că nu suntem nişte aristocraţi, ci angajaţi în câmpul muncii, prinşi în ciclul vieţii, între sămânţă şi prăjitura de la desert. Veşnicia o reclamăm puţin câte puţin, dar a fost nevoie de cercetare şi multă suferinţă ca să ajungem unde suntem azi.
Şi deşi te tratezi cu medicamente pentru dureri cotidiene, mergi la doctor când eşti bolnavă şi îţi iei cuminte tratamentul, refuzi să previi suferinţe, poate mai mari, copilului tău, pentru nişte temeri niciodată confirmate. Preferi să crezi că există o conspiraţie mondială a îmbogăţiţilor din medicamente, care urmăreşte să-ţi îmbolnăvească copilul. Şi mai ceva decât Dumnezeu, care se pare că nu te fereşte de ei, aceşti câţiva oameni decid totul pentru noi. Faptul că suntem miliarde şi încă ne mai naştem nu-ţi spune nimic? Faptul că nu ne-au omorât deja pe toţi ca să se lăfăie ei în bogăţie, tot nu? Puteau să ne pună otravă în paracetamoale şi duşi eram, direct în rai. Dar nu s-a întâmplat aşa. Din contră, încă se mai salvează vieţi, deşi în rai se pare că e cerere continuă de îngeraşi. Unele mame chiar donează bani pentru a fi vaccinaţi copiii din zone de război sau defavorizate, dar nu-şi vaccinează propriii copii.
Da, autismul există şi încă nu-l înţelegem, dar ce uşor a fost să se găsească în vaccinuri un vinovat! De ce nu noi? Am fumat, unele am băut alcool, unele s-au drogat, unele poate au luat medicamente în timpul sarcinii sau poate corpul nu a sintetizat cum trebuie nişte coloranţi. Poate s-au agăţat de noi un virus, nişte bacterii şi au acţionat neştiute, fără să se arate. Putem crea astfel alte milioane de variante ale marii conspiraţii. Dar cu toate pericolele care pândesc copiii, care se propagă afectând şi viaţa altora, la fel de nevinovaţi, unii dintre noi încă se încăpăţânează. Uneori îmi vine să cred că mai mult pentru orgoliul lor, pentru a li se da dreptate.
Am să scriu povestea mea şi a fiului meu, David. În Marea Britanie am numărat până acum vreo șapte seturi de vaccinuri, notate în fişa copilului. Le-am făcut pe toate, cele până la trei ani. Atunci a început grădiniţa. Fiind singurul copil la părinţi şi nevenind în contact cu prea multă lume, atunci au început şi aventurile. Aduna toţi viruşii şi îi aducea acasă. Vorbea puţin spre deloc şi se juca cu cele mai urâte jucării: păianjeni, reptile, dinozauri. Când l-am întrebat de ce nu împarte cu ceilalţi copii, mi-a răspuns că nu vrea ca şi ceilalţi copii să se teamă. El se teme de păianjeni, dar s-a îndrăgostit iremediabil de dinozauri, aş putea spune că a făcut o mică-mare obsesie.
Nu vorbea, se juca singur, nu voia să renunţe la pamperşi, urca şi cobora scările şi de 100 de ori pe zi (descoperea foarte repede cum să scape de obstacole), prezenta semne de autism. Ni s-au recomandat nişte teste. Prima programare a fost cu un logoped. Testele constau în reprezentări grafice ale unor noţiuni simple: deasupra, dedesubt, lângă, peste, înainte, înapoi, tânăr, bătrân, mic, mare, etc. A răspuns fără să ezite, unele răspunsuri, mai complexe, m-au surprins, nu credeam să aibă habar de atât de multe lucruri. Apoi, la un moment dat, s-a oprit, a închis zgomotos dosarul cu întrebări, ne-a spus că e de ajuns şi vrea să se joace. A primit o doză cu lichid pentru baloane de săpun. Eram terifiată, nu terminase testul. Logopedul m-a liniştit, dar mi-a recomandat să renunţ la a mai vorbi cu el în limba română. Tatăl lui îi vorbea în engleză, iar el, când catadicsea să vorbească o făcea tot în engleză. Poate şi din cauză că pronunţia e încă dificilă pentru el, copilul meu nu a învăţat limba română şi nici nu excelează la vreo altă limbă străină. Totuşi, din ziua în care am început să-i vorbesc şi eu în engleză a început să vorbească, ca şi cum nimic nu l-ar fi ţinut pe loc. La şcoală începutul a fost la fel de lent, părea să se fi creat un decalaj între el şi lumea din jur, abia rezultatele testelor din clasa a doua ne-au uimit pe toţi. Absorbea informaţii, dar nu avea chef să le expună. Pentru că se îmbolnăvea destul de des, a trebuit să amânăm setul de vaccinuri dintre trei şi cinci ani. Mereu era răcit când i se făcea programare. Atunci a început calvarul nostru. Mai întâi a făcut scarlatină. Bunicul meu fusese singurul băiat şi supravieţuitor din opt copii, mai bine de jumătate din surori fuseseră decimate de scarlatină. Se întâmpla înainte de primul război mondial. Mi se uscase sufletul. Trei zile şi trei nopţi temperatura nu i-a coborât sub 41 de grade Celsius. Înainte fugea să nu-l iau în braţe, acum voia ţinut doar în braţe. Împreună ardeam ca o flacără. Paracetamolul lupta din greu, ibuprofenul îi făcea rău. Vomita. Îl ţineam dezbrăcat, cu comprese de apă călâie, călduţă chiar, să-l menţin hidratat, încălţat cu şosete înmuiate în oţet de mere, aşa mă învăţaseră babele. Era ca o cârpă. A urmat vărsatul de vânt, pe care doctorii nici nu l-au recunoscut. Fusese eradicat şi nu-l văzuseră decât în poze. Noroc că mie frate-miu mi-l făcuse cadou pe la vreo 12 ani şi îl ţinusem minte. Au urmat temeri de meningită şi oreion. Fiul unuia din doctorii clinicii la care eram înregistraţi a murit de meningită. S-a instalat şi a evoluat atât de rapid, că nu a putut fi salvat. Abia atunci am văzut mame disperate, printre ele şi unele care refuzaseră vaccinul. Cu chiu, cu vai am reuşit să-l vaccinăm pe David la șase ani. A fost un coşmar până la capăt, căci mult mai conştient de durere a prins o frică de nedescris pentru ace. În cazul nostru, dacă ar fi să ne dăm şi noi cu părerea de specialişti în ale medicinei, fără studii, vaccinul i-a dat un binemeritat şut în fund, căci în mai puţin de doi ani a acoperit decalajele dintre el şi colegii lui de şcoală. În loc să se chinuie bolnav pe-acasă, dansa şi el la discotecile de la şcoală. De atunci „virusările” s-au rărit considerabil.
Ce fel de părinte sunt eu dacă îi aleg copilului meu religia, şcoala, uneori şi meseria sau cariera, ba vreau să am un cuvânt de spus şi când vine vorba de soţ sau soţie, dar îi subminez sănătatea. După cum tot eu mă exprim – bunul cel mai de preţ. Ar fi trebuit să spun mintea, dar pentru că se dovedeşte că n-am, las gura păcătosului. Găsesc în ştiinţă şi cunoaştere un ţap ispăşitor, fac pe deşteapta, dar stau la coadă la farmacie. M-am pus în locul tău, pune-te şi tu în locul lui.
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
