Planificarea vacanței a devenit pentru majoritatea dintre noi mai consumatoare de timp decât în alți ani. Ar fi fost frumos să putem spune că am putea-o petrece online. Cred însă că este printre puținele lucruri care nu pot fi digitalizate și am simți un gust extrem de „fake” dacă ne-am închipui într-un peisaj de vacanță mirific ce ni se arată într-un video (excludem varianta ochelarilor 3D și tehnologia „Augmented Reality”). Și atunci am avea de ales între: stăm acasă și trăim o “vacanță amintită” sau “riscăm pe viu” o schimbare de latitudine și longitudine.
Dacă ne gândim că “vacanțele amintite” sunt printre cele câteva bucurii târzii ale vieții, pe care încă le putem amâna – a cumpăra suveniruri la tinerețe de prin călătorii este ca și cum ți-ai asigura portofoliul de excursii adresat gândurilor la adânci bătrâneți – rămâne a doua opțiune cu schimbare de peisaj și coordonate geografice, într-o continuă fugă de urmăritorul covidaș.
Atunci când spunem „vreau la munte”, chiar și pentru un week-end, cei mai mulți din leatul meu (noi care cuceream maturitatea imediat după revoluție) nu se gândesc la sosete ski sau geaca de ski, ci la aer curat cu aromă fumegândă de grătar pe malul râului, în apropierea unei cabane animate cu tot ce trebuie, restaurant, terasă și eventual, un târguleț în care să ne mai îmbrâncim puțin la tarabele cu figurine din lemn, lăcuite colorat, ca pe vremea copilăriei. Însă dacă acolo ne gândim să fugim de covidaș, s-ar putea că taman acolo covidașul să ne prindă de guler.
După perioada de izolare, mai toți din grupul de câțiva prieteni trecuți de prima tinerețe ne doream evadarea, mișcarea în aer liber. Iar o plimbare montană ar fi fost cea mai potrivită, ne-ar fi dăruit încărcarea de energie și relaxarea mentală de care aveam nevoie. Așa că am fugit, puțin după mijlocul acestui iulie „covidat”, undeva în împrejurimile Sibiului, departe de aglomerația urbană, în dulcea atmosferă transilvană, cu gândul la poteci de pădure și creste, departe de “lumea civilizată”, unde aerul puternic ozonat și puținii, de neînțeles la această vreme de vacanță, drumeți, împiedicau bacilul covidaș să urce. Ne-am cazat într-una din casele săsești solid construite, cu inconfundabilele ochiuri de pod omenești, pe cât se poate de confortabil în camere spațioase cu mobilă simplă, mirosind a lemn proaspăt, lucrată de însuși proprietarul casei la atelierul din curte.
Antrenamentul pentru traseul „pietrelor de morenă” de la lacul Bâlea, care ar fi fost performanța noastră finală, ni l-am făcut pe alte două cărări de munte de dificultate medie, una plecând din Cisnădioara, iar cea dea doua din Păltiniș.
Pentru prima, am lăsat în stânga dealul Sf. Mihail cu cetatea cisterciană romano-gotică și am urmat drumul dintre case, ce se preschimba într-unul forestier pe măsură ce intram în pădurea de foioase, devenind ceva mai încolo după câteva curbe mari de nivel, cărarea către Vf. Măgura. Un drum întins printre tot felul de arbuști, mesteceni și fagi, cu sol umed și moale, cu straturi de frunze în care călcătura ti se afundă că într-un covor persan. Urme de scurmături de porci mistreți se vedeau din când în când, în căutarea fructului dulce de fag. Un traseu fără luminișuri, în care urechea iți percepe trosnituri, foșnete, balansări de crăci uscate, sau pură liniște deranjată de căderea vreunei frunze sau bâzâit de bărzăun. Pentru un prim traseu, cu o denivelare de 300 m, feriți de căldură prin razele filtrate delicat de frunzăriș, testarea rezistenței pentru trei ore jumate ne-a mulțumit pe toți.
După o zi de recuperare, am decis să facem un traseu mai lung, la altitudinea coniferelor și poienilor alpine. Prin urmare, am ajuns la Păltiniș și prin drumul rachetelor de zăpadă ne-am afundat în pădurea brazilor și a izvoarelor la tot pasul, cu brusturi și clopoței violacei si o răcoare mult așteptată. Timpul de vreo șase ore, necesar pentru un orășean să-și îmbunătățească anduranța pe teren de munte, l-am parcurs într-o alternanță de soare și umbre, între poieni cu garofițe și ciuperci roșii și mari precum casele piticilor din povești și bolți de brazi cu generațiile lor bătrâne argintate de ciupercile parazite și cele tinere, abia răsărite timid pe marginea cărării, cu mugurii verde crud. Am ajuns si-n poiana Muncel, inundată de soare și unde culcată în iarba înaltă în susurul gângăniilor și delicatețea micilor flori alpine, viu colorate, te poți pierde între pământ și cer, pentru o clipă, suspendată. Am intrat apoi, neinvitată, în sufletul pădurii. M-am lipit de un brad, am închis ochii și timp de 10 minute nu m-am mișcat. Pământul pe care stăteam își pierduse din consistență, mirosul acelor de molid se diluase, drujbele ce tăiau departe încetaseră, clipocitul izvoarelor devenise un șușotit de zâne. Am deschis ochii dematerializată, difuzată în natura dimprejur.
Tocmai ce văzusem la televizor în week-end, “aglomerația de piață” din zona de tarabe de la Bâlea Lac. Un adevărat iarmaroc, cu totul altă imagine față de ziua de vineri, când, spre mijlocul după-amiezii luasem cale-întoarsă spre capitală. Ne opriserăm pe acolo în dimineața aceleași zile, pentru ultimul din cele trei trasee propuse în săptămâna de vacanță. Acesta începea pieptiș, puțin mai sus de cabana Bâlea Lac. Cine dintre noi, nu auzise de Bâlea Lac, cu munții mângâiați de soare, cu umbra norilor încălecați pe ei și cu lacuri decupate din cer? Ne-am aventurat, având sprintul caprei negre nu atât în puterea picioarelor, cât în suflet.
Numai că, în timpul celor patru ore și jumătate de urcat și coborât o diferență de nivel de 400 m, părea ca-ți eliberai întreaga energie, căci încercai toate întinderile de mușchi și-ți testai ecoul gâfâielilor. Ajungeai în vârf cu fierbințeli de transpirație furate repede de vântul rece și cu dorința de a coborî mai repede. Orășeanca din mine, nedusă la munte de mai bine de 10 ani avea impresia că atingerea vârfului este treabă făcută pe jumătate și asta în termeni de traseu, da, așa era, dar, psihic, nu era decât o etapă. Când am înțeles acest lucru, coborârea am luat-o ca pe-o provocare căci unii dintre noi, cu cluburi montane la activ, catalogaseră acest drum, drept „drumul pantofarilor”. Condiția mea fizică trebuia să facă față așteptărilor și mă străduiam din răsputeri s-o arăt. Deși echipată corespunzător, pentru că nu mai văzusem muntele de ceva timp, eu tot pantofară mă simțeam. Trebuie să mărturisesc că și o doamnă durdulie și hotărâtă, mă depășise printre pietrele și bolovanii morenelor cu un aer de grădinăreasă în formă, de parca lucra în curticica de legume a casei, în timp ce eu dăruiam fiecărei pietre un oftat original sau câte o icnitură, mai ceva ca o tenismenă în prelungiri la concursurile de Mare Șlem. Ceva cât de cât articulat era un salut și acela din când în când, căci mulți drumeți nu erau, la momentul urcării. Mai degrabă mă puteam declara solidară cu un puști de vreo 9 ani, cu care părea că mă sincronizez într-o competiție, o idee mai alertă decât ritmul broaștelor țestoase la escaladă. Intr-un final, am luat ritmul grupului și nu le-am dat satisfacție celorlalți să se uite lung după mine, întrebându-se cât mai trebuie să aștepte ca să răsar și eu după vreun bolovan, într-un spagat de picioare. Una peste alta, m-am descurcat, cred eu. Restul, febră musculară si alte chestii, detalii de culise. 🙂
Trei drumuri de munte, la îndemâna oricui cu condiție fizică medie, trei trasee cu semnături particulare: poteca de foioase cu sol moale și joc de soare și frunze, poteca de conifere și poieni cu arcuri de lumina între bolțile de brazi, drumul cu pietre de morene, prăvălite odată, demult, la topirea ghețarilor. Nu ai timp să te plictisești, căci obosești sau te fură peisajul cu amintiri din adolescență, cu ranițe verzi militărești, din pânză groasă și curele de piele, ghete înalte și jambiere dungate. Energia plătită muntelui ca tribut să-i vezi înălțimile de-aproape, se întoarce la tine însutit. Te lasă să-nțelegi că ei sunt mari și tu…ești mic. Ei au eternitatea, tu ai doar viața. Ei îți revitalizează psihicul și pentru o clipă iți împrumută măreția lor; dacă îndrăznești să le ceri acest favor, cuviincios, cu respect pentru natura lor, departe de aglomerație, “departe de lumea dezlănțuită”. Si atunci, realizezi că trăiești.
În concluzie…
Pe timp de pandemie poți avea o vacanță frumoasă, cu costuri minime, cu mult dinamism și noutate și cu o scăzută probabilitate de a te întâlni cu bacilul covidaș. Totul este să poți renunța mental la vacanța demult plănuită, dar fără a-ți pierde speranța că într-o zi o vei trăi și apoi, ceva mai târziu, toate acestea le vei retrăi că pe-o vacanță “de amintiri”.
Guest post by Monica Alexandru
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Delta Dunării – un loc ce trebuie văzut măcar o dată în viață
Ieșirea din turmă – încă o pledoarie pentru o viață off-line.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
