Mă consider o tipă inteligentă, uneori poate chiar prea. Da, citesc mult și divers, fac teste idioate de amuzament, dar dacă-mi place rezultatul ajung să le cred, da, încerc să impresionez, probabil e scris în gena mea. Multă lume îmi spune că sunt o tipă așa și pe dincolo, că, mamăăă, cum ar fi dacă te-ai apuca de scris (dar ce nu știu fanii mei e că fac asta, dar am și un dezvoltat simț al ridicolului).
În fine, ca să nu deviez: am și eu o problemă… Habar nu am cum să țin lângă mine un tip care-mi place. Și mi s-a întâmplat să-mi placă în ultimul timp doi tipi. Nu simultan, consecutiv. Primul a intrat ca un uragan în viața mea, m-a terminat din trei vorbulițe cu cultura, stilul, modul de a gândi… Când mi-am luat inima în dinți să-i zic ce simt, am aflat că e din tabăra cealaltă, adică are un temperament… artistic, dacă mă înțelegeți. Devastare, lacrimi, alea, în fine, am trecut peste într-o oarecare măsură, cât să mai pot crede că viața e mișto. Știu că sună a clișeu, dar în cazul meu e adevărat clișeul ăsta.
Al doilea tip, cunoscut de mult, dar fără să ni se intersecteze viețile în ultimii 20 și ceva de ani, îmi atrăsese de curând atenția, unde altundeva decât pe rețelele de socializare. Am (re)descoperit un tip căruia îi admiram franchețea, umorul, determinarea, în fine, a fost o scânteie care s-a aprins. Am intrat în vorbă pe chat, doar că în trei-patru zile mesajele noastre au cam început să o ia razna puțin, scrise la ore la care amicii fără intenții „vinovate” nu-și scriu (Amândoi suntem căsătoriți. Vă rog să nu mă judecați ca pe o nevastă plictisită și atât, fiindcă nu știți nimic despre viața mea personală. Și nu, nu am să dezvălui motivele care mă fac să-mi doresc și altceva în afară de pacea și rutina casnică.).
Știți sentimentul ăla, așteptarea unui mesaj, furișatul să vorbești cu celălalt etc. E periculos, dar frumos. Glumeam mult, vorbeam despre totul și despre nimic, ne enervam că nu se aude bine nici pe messenger, nici pe whatsapp, în fine, nu știu cum, simțeam că e omul căruia aș fi putut să-i arăt cam orice despre ce sunt eu și ce gândesc. Partea proastă e că într-o dimineață foarte devreme, am primit un mesaj care m-a speriat:„trebuie să vorbim”. Urma o precizare cu ora la care am fi putut vorbi, toată ziua n-am fost bună de nimic, ba mi-am sunat și comitetul de criză să caut confirmări, care imediat mi-a transmis să mă liniștesc, că nu e ce cred eu. Și totuși, neliniștea nu-mi dădea pace și am avut dreptate să simt asta.
Mi-a spus că ne-a luat valul, că ne îmbătăm cu apă rece și că mai mult decât sex ocazional nu putem avea. Am simțit că mă acuza cumva pe mine, doar pe mine. Ce-a mai zis în rest e neimportant. Justificările lui, că nevasta, că soțul, că distanța m-au convins doar pentru o secundă, atunci. Are dreptate, mi-am spus. În timp ce îl ascultam, mă gândeam ce naiba nu e în regulă cu mine. Sunt cerebrală, doar pare că mă arunc cu capul înainte, însă în fond eu analizez fiecare pas, am recitit mesajele pe care i le trimisesem ca să văd ce l-ar fi putut speria, fiindcă pentru mine era clar, se speriase. Fusesem jovială, drăguță, nu era nimic obscen în aluziile mele delicate, deci nu înțelegeam unde am greșit. Și eu mă gândeam, ca și el, la riscurile pe care le comportă o atare prietenie, că nu-i pot spune relație, dar credeam că sunt în stare să le depășesc; poate îmi e ciudă că nu am fost eu cea care să dea glas gândurilor? Habar nu am. Să mă schimb? Să fiu ce nu sunt, să fac pe neajutorata? Am crezut că dacă ești sincer și îți asumi asta e în regulă. Dar, se pare că nu… N-am trecut peste, încă… Mă obsedează întrebarea: Unde greșesc, băi, nene?
Guest posy by Emma
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
