Grozăvia constă în faptul că eram ferm convinsă că el este sufletul meu pereche și știam că-mi voi petrece întreaga viață alături de el. Erau atâtea semne care-mi arătau că el este și orice lucru mărunt părea atât de mare și o dovadă care nu poate fi combătută nici de cel mai bun avocat. M-am lăsat prinsă în ceva ce nu era decât o iluzie atractivă, o viață în care cuvântul cheie este pasiune. Și am luptat pentru acea viață, fiindcă consideram că asta trebuie să fac. Să nu renunț la ce-mi doresc în speranța că lucrurile se vor întâmpla conform imaginației mele. Am creat un ideal, cu toate că era departe de o dragoste liniștită și împlinită, ci una năbădăioasă, cu certuri, dar în care se întorcea întotdeauna la mine, plin de regrete și iubire..
L-am idealizat atât de mult, încât am început să cred atât de profund faptul că este ființa cea mai extraordinară pe care am cunoscut-o. Trăsăturile lui pozitive primeau un loc la masă și erau servite cu ceai, în timp ce cele negative erau lăsate pe prag. Am vrut să cred că el este bărbatul care-mi poate iubi întreaga ființă în toată complexitatea ei, că poate observa chiar și cele mai mici detalii și că se va îndragosti de alunița de pe obrazul drept și că va păstra poeziile, cărțile, lumânările și creațiile mele. Voiam să-mi simtă esența și să realizeze că nu mă poate pierde, căci sunt eu sunt femeia care merită sacrificiu.
Și am iubit. Am iubit așa cum nu credeam că este omenește posibil să iubești și am crezut că această iubire nu va cunoaște niciodată sfârșit. Îmi imaginam că există o energie divină din care izvorăște și că își găsește locul în sufletul meu. Am iubit să iubesc. Și eram mândră de faptul că sufletul meu poate să iubească absolut, cu totul, fără rețineri și fără măsuri de siguranță. S-a oferit și a fost loial, devotat și întotdeauna prezent, indiferent de cât de spulberat a fost de nenumărate ori. Oricât de mare era dezamăgirea, un simplu cuvânt frumos era un pansament. Însă pansamentul nu a vindecat rana, doar a acoperit-o. Sufletul-mi era tot peticit, iar ultima lovitură a făcut că totul să se năruie, să se sfărâme atât de puternic, încât nici un pansament nu ar mai fi putut să-l țină întreg.
După ani de zile în care am trăit în mrejele iluziei și mi-am lăsat rațiunea absorbită de ea, am rămas numai cu durerea. Am fost atât de prinsă în fantezia pe care eu am creat-o, încât atunci când am pășit în realitate s-a produs o dislocare a sufletului. Mă lupt cu gândurile albastre, însă sunt mândră că am putut pune punct unei legături bolăvicioase, cu toate că îmi doream doar ca eu să fiu alegerea lui și ca măcar odată să lupte pentru mine. Când nu poți lupta pentru o femeie complexă, alegi să trăiești în inferioritatea fetițelor superficiale. Am decis eu. Nu poți folosi limbajul fluturilor cu oamenii omidă, am citit undeva. O ultimă satisfacție este siguranța în privința faptului că va regreta că m-a pierdut, însă prea târziu pentru a mai putea îndrepta lucrurile.
Guest post by Denisa Murariu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
