Vreau să vă istorisesc un episod din îndepărtata mea copilărie. Nu cred să intereseze prea multă lume, dar poate voi izbuti să vă spun, cu aceasta, ceva anume. Cred că ceva important.
M-am născut în nordul țării, în Cernăuți, la două săptămâni după ce Hitler intrase în Polonia și la puțin timp de când Stalin intra și el în aceeași țară, pe la estul ei. Puhoaie de refugiați polonezi, mai ales mame cu copii și bătrâni, se revărsau peste hotarul de nord al României. Vă evocă asta ceva? (Pe atunci, aveam graniță comună cu Polonia, cum avem azi cu Ucraina, datorită vicisitudinilor istoriei.)
Nu peste multă vreme ne refugiam la rândul nostru, deoarece Bucovina, Basarabia și ținutul Herța urmau să fie ocupate de URSS – azi știm, ca urmare a înțelegerii Ribbentrop-Molotov. Familia mea a ajuns în satul Bivolărie, la 4 km de Putna voivodală, iar apoi în Rădăuți. După intrarea armatei de ocupație, câteva sute de gospodari din satele bucovinene au fost ademeniți cu știrea că vor putea trece în România, dacă vor, pentru ca, de fapt, să fie mitraliați lângă graniță, la Fântâna Albă. Despre toate cele de mai sus am aflat de la părinți. Doar nu la școală, din manuale!
refugiați polonezi
Peste vreo câțiva ani a urmat o altă evacuare, de astă dată din calea frontului ce se apropia dinspre est. Eram de-acuma mărișor și-mi amintesc totul foarte bine. Mama cu mine am ajuns cu trenul la Râmnicu Vâlcea. În Gara de Nord din București, Crucea Roșie ne-a distribuit tuturor câte o supă caldă. Tata rămăsese în Rădăuți, ca să coordoneze evacuarea numeroaselor utilaje cu care era dotat Gimnaziul Industrial. Îmi aduc aminte perfect de dramatismul despărțirii, care în mintea mea avea dimensiuni îngrozitoare. Din fericire, ne-am revăzut cu mare bucurie peste o vreme de cumplite griji și așteptare. În acest timp, mama, cu mine de mână, a găsit cu greu o gazdă. Tata trecuse și el prin Gara de Nord în 3 aprilie ’44. (A doua zi a avut loc marele bombardament din întreaga zonă a gării.)
La Râmnicu Vâlcea, am avut parte de multe alarme antiaerene și într-o zi și de un bombardament cumplit, când avioane aliate, neputându-și lăsa bombele în ziua aceea la Ploiești, le-au descărcat în zona cazărmii din oraș, vizibilă, desigur, de sus. O bombă a căzut apropape de locul din lunca Oltului unde ajunseserăm cu mama și cu o mulțime de altă lume. Am căzut amândoi și mama m-a acoperit cu trupul ei, în timp ce eu o intrebam “Mămică, ne omoară ?” Tot la Râmnicu Vâlcea am văzut, cu groaza creată de renume, trupele rusești scurgându-se de-a lungul a săptămâni de zile, în tancuri și căruțe, spre Valea Oltului.
În martie ’45, ne-am întors la Rădăuți cu trenul, via Iași. Călătoria a decurs în vagoane de marfă acoperite cu carton asfaltat, pe parcursul căreia am avut parte și de o deraiere ce a stârnit groază, din fericire fără urmări foarte grave. În Iași am stat două săptămâni, împreună cu vreo două sute de persoane, în sala de gimnastică a Liceului Național. Într-o zi, aici s-a ivit un caz de tifos. Mama a găsit pe mine un păduche și nu-și putea stăpâni plânsul, ca și cum aveam să mor de tifos. Lucru, de altfel, cu totul posibil!
În fine, la o lună de la plecarea din Râmnicu Vâlcea am ajuns în Rădăuți, unde am găsit casa goală, peste tot soldați ruși beți, secetă, foamete, boală, orfani, guvernul Petru Groza, cartele de alimente și pentru textile, reformă monetară, arestări politice și suprimarea elitelor de orice fel, înființarea sovrom-urilor, a canalului Dunăre-Marea Neagră (Golgota multor români), închisorile de la Jilava, Poarta albă, Pitești, Gherla și altele, exmatriculări din licee și facultăți etc., cu alte cuvinte instaurarea, zi de zi, a regimului adus de la Moscova pe tancurile sovietice. Este istoria trăită de sumedenie de copii, alături de calvarul părinților, care în nenumărate cazuri nu mai rămăseseră în familie amândoi.
V-am povestit aceste lucruri mai ales celor tineri, ca să știe ce înseamnă un război trăit inclusiv prin consecințele lui și ce simt azi mamele și copiii Ucrainei.
Arh. Sorin Pentilescu, Rădăuți
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
