Când eram tânăr, da’ tânăr, nu așa, am văzut un film, „Aimez-vous Brahms?”, făcut după romanul lui Françoise Sagan, cu Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Yves Montand. Ea, mișto, calm-cald-fermecătoare, pe la vreo 40 de ani, el, proaspăt și teribilist, adolescentin-fermecător, pe la 21, 22 de ani, ălălalt, amantul en-titre, cam de vreo 50, scorțos, distins și practic-blazat. Un fim emoționant la culme, pentru puștiul ce eram. Să cucerești o femeie matură ajunsă la apogeul feminității ei, să te iubească o asemenea femeie!
După splendida și tulburătoarea poveste de iubire a celor doi, dintre cel tânăr și cea matură, nu înțelegeam deloc, pe atunci ce s-a întâmplat în final, adică nu înțelegeam de ce. În sfârșitul filmului, ea îi striga lui, puștiului ce cobora – ce pleca gonit de ea – scările melcate ale unui bloc parizian hausmannian, îi striga și își striga disperarea și neputința și durerea de a nu mai vrea, de a nu mai putea să fie cu el: sunt bătrână!
Bun, da, era mai mare, mă gândeam eu, ieșit de la film, și ce? S-o fi gândit femeia, personajul interpretat de Ingrid Bergman, mișto femeie, că nu are viitor cu el, ăla întruchipat de Anthony Perkins, mișto băiat! Ce dacă ea a zis că este bătrână, mă gândeam eu, așa, mergând. El ar fi trebuit să se întoarcă, s-o ia în brațe și să-i spună că-i frumoasă și fascinantă și c-o iubește de moare. Iar ea să tacă dracu’ și să se bucure, să lase chestiile și spaimele și să-i strângă în brațe trupul tânăr, asta în timp ce i s-ar uita în ochii poznași, cu ochii ei de femeie întreagă.
Bine, el a plecat! Așa, și după? După, ea se întorcea la ăla de seama ei, la Yves Montand, asta era clar din film, iar el, el, el ăla micu’, ar fi urmat să cunoască o puștoaică, asta nu mai reieșea, dar era lesne de anticipat. Și dacă el va cunoaște o puștoaică, ce? Asta înseamnă că vor avea viitor? Poate că puștoaica se va vădi a fi o tâmpițică și se vor despărți urgent. Sau poate că va da o mașină peste ea sau peste el sau peste amândoi, când ies la plimbare, și nexam viitor, canci destin.
Ar fi trebuit să rămâna împreună! Să nu le pese de viitor! Ce-i ăla viitor? Cine știe de el? Să trăiască împreună ce este și cât este, am decis eu în rafală.
Niște tâmpiți, îmi ziceam. Și el, și ea! Cum să ieși din asa ceva, dintr-o electrizantă asemnea poveste, pe o chestie atât de stupidă? Mă identificam la absolut cu el, cu puștiul. O idioată scriitoarea asta, ce chestie aiurea și-a obligat personajele să facă! A vrut doar sa încheie cumva dureros, trist și lacrimogen istoria, ca să evite facilele sfârșituri rozalii, îmi ziceam eu doct-dezamagit.
Băăă, n-am eu bafta asta să se îndrăgostească de mine una mai mare, îmi ploua mie în gură, una d’asta mai mare, o doamnă fină, rasată și stilată, frumoasă și completă, nu fufele astea tâmpițele de pe la liceul meu! Păi, ce, aș mai lăsa-o eu sa plece? N-aș lăsa-o, frate!
Toate acestea, parcă văd și acum, în timp ce traversam Parcul Cișmigiu, în drumul dinspre cinematografele copilăriei mele către casă. Nu prea știam eu ce-i ăla viitor, pentru că la câți ani aveam eu pe atunci, vreo 16-17, îl aveam pe tot și nu eram prea interesat de el.
Câțiva ani mai târziu, o femeie mai mare, mai mare bine, cu vreo 15 ani, s-a îndrăgostit de mine. Nu-mi venea să cred! Eram în al nouălea cer. Exact cum visasem! Ce minunație de femeie! Eu vreo 20, ea vreo 35. O brunetă rârâită, cu ochi limpezi și imenși, tunsă “bob”, ca Mireille Mathieu, cu ceafa subțire dezgolită, micuță și subțirică, învăluită în lungi tăceri intense susținute doar de o privire strălucitor-încărcată. Arhitectă talentată, creionul îi era baghetă magică în mână. Când vroia să-mi spună ceva, ceva ce nu suna bine spus, îmi desena, da-da, chiar ca în expresia „ca să înțelegi, îți voi desena”.
Odată, mi-a zis că mă iubește lăsând pe o hârtie, din alergarea creionului negru, mânuit cu o viteză plină de nerv de către niște degete lungi și subțiri, imaginea în noapte a unei alei lucioase de parc, într-o ploaie de toamnă, străjuită de o bancă, de pomi și de un felinar cu lumină cuminte, reflectată în stropii de apă. Eram direct în cap, cred că-i limpede, nu?
Exact ca într-un film franțuzesc din anii ’50, locuia într-o garsonieră-studio, într-un bloc interbelic, din Centru. De la fereastra ei vedeam acoperișurile clădirilor vechi dimprejur.
Tânăr, tumultuos, inconștient și tot timpul grăbit, groaznic de îndrăgostit, nu-i vedeam firicelul greu perceptibil de tristețe din colțul fiecărui zâmbet și nici umbra vag-amăruie a pleoapelor când clipeau peste imenșii ei ochi strălucitori.
Și într-o zi, mi-a rupt sufletul. Mi-a spus că trebuie să ne oprim. Mi-a stat inima. Cu mine înlemnit în mijlocul camerei, privit de pe pereți de schițele palide, în care îmi arătase cum este iubirea noastră văzută de creioanele ei, mi-a răspuns la toate întrebările pe care nu mai eram în stare să i le pun. Am reținut aproape cuvânt cu cuvânt unul dintre răspunsuri. „Tu, la 20 de ani, nu știi să socotești, eu, la 35, da! Presupunând că vom rămâne împreună, așa cum tu crezi că vrei acum, peste 15 ani tu vei avea 35, eu 50! Tu, la 35 de ani, te vei îndrăgosti de o fată care va fi cum sunt eu acum, în prezent, iar eu, cea de atunci, voi muri de durere! Așa că pleacă acum!”
Am plecat! Am coborât scările melcate de la blocul ei, timp în care am înțeles toată disperarea fără ieșire din finalul lui „Aimez-vous Brahms?”.
Citiţi şi
O romanță dulce-amăruie – Past Lives
Dintr-o astfel de iubire nu poți ieși curată ca lacrima
Știi prostiile alea de pe net cu 10 semne că un bărbat nu te vrea? 1) O lasă pe alta gravidă!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
