Dintotdeauna mi-a plăcut ploaia.
Mi-a bătut în streaşina casei părinteşti, o auzeam de când mă ştiu… încă dinainte de a realiza că e ploaie…
Atunci când anotimpurile se succedau în mod firesc, aşa cum învăţasem la şcoală, ploile erau bine venite oricând. Cum era pe atunci? Ploaia de primăvară era cea care începe să dezgheţe străzile, prin martie sau sfârşitul lui februarie, apoi urmau ploile verii… ahhh, ce le iubeam, ce dor mi-e de ele! Aproape în fiece după amiază, după canicula de rigoare, venea o răpăială scurtă, cu stropi mari şi calzi, ce abia reuşea să spele praful de pe străzi, praf care revenea oricum subit.
Era frumos pe atunci… Pe vremea când existau, într-adevăr, patru anotimpuri…
Şi apoi, toamna Bucureştiului…
Ah, ploile toamnei bucureştene nu se comparau cu cele primăvăratice sau cele de vară. Nu! Cuprindeau tot parfumul anotimpurilor de dinainte şi de după. Uneori cădeau lent, ca o reminiscenţă a verii pe cale de dispariţie, aproape leneşe, fără vânt, fără furtuni… Erau delicioase… de multe ori le savurăm râzând, cântând, cu gura larg deschisă… şi chiar nu-mi păsa deloc de trecătorii pripiţi care mă priveau cu mirare.
Alteori se înteţeau. Temperatura scădea drastic. Din septembrie spre octombrie, picăturile nu mai erau nici mari, nici calde. Mergeam de multe ori la facultate pe jos, nu doar să evit vacarmul transportului în comun, ci şi să mă desfăt cu o plimbare euforică, prin parc. Culorile frunzelor, mirosul de neegalat al aleilor intrate deja în spasmele schimbării meteorologice… ştiu exact cum mirosea iarba dis-de-dimineaţă şi cum mirosea spre căderea serii, când reveneam acasă.
După care începea frigul… aşteptat cu drag! Cu tranziţia de rigoare… Prima ninsoare ne „ameninţa” iniţial cu ceva lapoviţă… vâturile se înteţeau, uneori devenind vijelii, dar treceau repede, ca şi când n-ar fi existat. Mai cădea o grindină, mai un polei, mai îngheţau crengile copacilor, mai un polei… că alunecam cu toţii pe trotuare, de parcă am fi fost acrobaţi de primul rang! Şi copacii dezgoliţi de frunze se înveleau într-o pojghiţă de gheaţă, minunată la vedere…
Vă mai amintiţi?
În prezent, acest fenomen este numit „Freezing Rain”. Se întâlneşte pe tot mapamondul. Mie-mi place să-l numesc polei, gheţuş, aşa cum ştim noi. Conform celor patru anotimpuri.
Şi a venit iarna, a venit zăpada, s-a făcut pomană porcului…
Şi au trecut vânturile, ne-am afundat cizmuliţele – nu cochete, dar practice şi îmblănite chiar, dacă erau neaoşe şi nu UGGS – în zăpada proaspăt căzută… sau în noroi…
Şi ne-am îmbrăţişat la nenumărate Revelioane acompaniaţi de cei dragi, de familie, aşteptând o nouă ploaie binefăcătoare de primăvară.
Trăiesc de mulţi ani într-un climat în care plouă prea mult şi prea des. În care 24 ore pot cuprinde orice schimbare. De la soare la nori, de la cald la frig. Aici nu există cele patru anotimpuri. Acelea împărţite aşa cum le cunosc din copilărie.
Cu toate astea, încă iubesc ploaia. Pentru că spală totul. Pentru că aduce noi parfumuri în viaţa noastră. Indiferent unde, cum, şi cât de frecvent cade. Sunt lacrimile îngerilor, cel puţin, aşa se zice.
Guest posy by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
