Pe holurile lungi ale spitalului, silueta fină a Emei se reflectă în fiecare geam. Trece de mână cu fiica sa, un înger cu ochi prea mari, prea expresivi. De mai bine de două luni sunt internate într-o secție de oncologie oarecare, a unui spital oarecare, a unui oraș oarecare.
Ema are putere să zâmbească. Acasă o așteaptă alți doi copii care-i simt lipsa ca pe un abandon. Ema nu se poate împărți. Mezina de numai trei ani are nevoie de ea aici, între pereți aseptici, doctori, asistente, medicamente, injecții, branule, chimioterapie. Îngerul este tuns la zero. Tristețea și-a făcut cuib în sufletul mic. Copilul a uitat să zâmbească. Te privește direct, te dezbracă de toate armurile, îți dărâmă zidurile de apărare. Nu te întreabă „de ce?”, căci este prea mică, dar ți-ar spune că vrea acasă. Ți-ar spune că o doare. În fiecare zi o doare. Ți-ar spune că nici nu mai știe cum arată curtea casei, cum arată jucăriile ei, cum arată frații ei. Ți-ar spune că a obosit…
Ema trece pe holurile lungi ale spitalului de mână cu un înger obosit.
Azi Ema are ochii roșii. Uneori ea plânge. Noaptea, cu fața adânc înfiptă în perna de spital pe care atâtea alte lacrimi au udat-o. O întrebi ce face, cum se simte îngerul cu ochii triști. „Bine”, răspunde ea, invariabil. „E bine”.
Dacă lucrurile merg, într-adevăr, bine, le așteaptă încă un an de spitalizare, de tratamente agresive, de analize… Dacă lucrurile merg, într-adevăr, bine, îngerul ei se va vindeca. Dacă.
Ema nu cere milă, nu cere ajutor. Are un card de debit și încredere în doctori și Dumnezeu. Ea nu vede sensul în toate acestea, însă încă mai speră că există unul. Asta o ține dreaptă. Asta o ține în viață. Asta îi dă puterea să nu șovăie atunci când își ține strâns, sigur, cald, îngerul de mână. Când îi vorbește pe un ton firesc. Când îi zâmbește cu nemărginită dragoste. Când colorează împreună. Când îi veghează somnul agitat. Când îi alină durerile. Când îi oferă tot ce poate și mai mult decât atât. Când și-ar vinde și sufletul pentru a o vindeca.
Sunt prea multe mame ca Ema, sunt prea mulți îngeri cu ochi triști în secțiile de oncologie ale spitalelor pediatrice, e prea multă suferință și prea puțină viață. Cumva, pare că trebuie împărțită între toți acești copii și, ce să vezi?, nu ajunge pentru toți… Noroc că nu sunt singuri, că există asociații și ONG-uri, voluntari și fonduri europene ce luptă alături de acești copii prea devreme încercați. De părinții lor îmbătrâniți de suferință și neputință. Iar asta înseamnă enorm. Îngerul Emei a primit un astfel de ajutor. Deși silueta fină a Emei se reflectă și acum în geamurile spitalului, și azi își poate ține fiica de mână. Şi asta este, să recunoaștem, o mare victorie. O zi în plus. O zi câștigată.
De aici, Ema are în continuare putere să zâmbească.
Să nu-i uităm pe copiii bolnavi și pe părinții acestora și nici faptul că orice gest, mic sau mare, în sprijinul lor, contează enorm.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
