„Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea“ (click aici, e minunat poemul greșit atribuit lui Pablo Neruda)
Hai, trăieşte şi tu puţin!
Siluete în alb îmi dau târcoale. Totul e scăldat într-o lumină difuză, lăptoasă. În jur miroase a spital. Prind din zbor cuvinte aruncate: „preot“…„trăieşte“… Sau poate era un „NU“ înaintea verbului? Să facă ce vor! Închid ochii.
Sunt la intrarea metroului. Îl aştept cu o geantă mare de plajă în care am îndesat o sticlă de vin, două pahare cu picior, o pătură şi încă ceva. Abia reuşesc să-mi păstrez ţinuta dreaptă. Vine cu o întârziere de zece minute. Nu se oferă să mă ajute. Spune ceva de genul că nu îi place să care genţi. „Luăm taxiul sau metroul?“, îl întreb eu. „Hai cu metroul, trăieşte şi tu un pic!“ Îmi zâmbeşte, îi zâmbesc şi eu.
În parc s-a lăsat deja întunericul. Parcă e mai puţină zăpuşeală decât în oraş, dar tot transpir abundent de parcă aş fi alergat şase kilometri în jurul Herăstrăului. Şi inima îmi bate la fel de tare. Mă conduce pe nişte scurtături, zice el, dar nu facem decât să o luăm printre boschete. Balerinii mei cei noi sunt plini de praf. La fiecare poticneală, chipul său se întoarce către mine. Umblăm haotic pe drumuri întortocheate, iar el ţine în palme întreaga mea lume. Ştie un loc mai liniştit, mă asigură calm. Încotro ne ducem?, mă întreb, încercând să ţin pasul cu el. Mă ia de mână. Mai contează?
Găsim într-un final banca noastră. E chiar frumos, a avut dreptate, deşi nu ştia clar unde mergem. A apărut luna. Care erau şansele să fie lună plină? Deschidem sticla de vin. Conversaţia e stângace, iar pauzele, prea lungi. Şi el transpiră, observ. „Ce ar fi mers o baie în mare pe căldura asta“, îmi spune zâmbind complice. Ca şi cum aş fi atât de fraieră să mai conduc şase ore până acolo dus-întors şi să mă întorc iar la răsărit acasă, gândesc. „Poate să dăm o fugă joi, nu?“, mă surprind zicându-i cu o voce străină. Nu-mi răspunde, se rezumă doar a-mi zâmbi, din nou. Începe să-mi zică de maică-sa că e plecată nu ştiu unde, iar eu fac un efort ca nu cumva, de la vin, să mă dau de gol că am făcut investigaţii şi ştiu mai multe despre ea. Începem să o dăm pe o spaniolă bâlbâită (doar eu, el este fără cusur). „Si, quiero!“, îmi răspunde la întrebarea mea retorică dacă mai doreşte un pahar de vin. Îmi face cu ochiul. Aşa deci, dacă ai avea superputeri, ce ai face cu ele? (Ne pare rău, nu suntem Dumnezeu, din păcate nu mai e nimic de făcut). Te-aş face al meu, îmi zic. Mă rezum să-i scot limba, iar el spune că semăn cu o prinţesă mongolă. Aiyaruk. Era o femeie frumoasă şi puternică. Numele ei înseamnă, şi îşi ridică privirea către cer, „lună strălucitoare“. „Poate mergem la Turandot la Operă într-o zi, e inspirat din viaţa ei“, îmi spune, iar eu simt că plutesc. Spaţiul dintre noi se micşorează atât de mult că îi pot vedea clar semnul de pe frunte. Aş vrea să-mi spună povestea fiecărei cicatrici ce-i aparţine. Mai e un deget de vin în sticlă. Mă trage spre el. Mă sărută apăsat şi mă întinde pe bancă. Ne contopim într-o masă omogenă, hialină, iar luna se revarsă peste noi.
Deschid ochii. Uitasem de voi. Tot aici sunt? Văd că a venit şi preotul. Trebuie să plec. Cum, unde? I-am promis că ne vedem din nou diseară. Mă aşteaptă, sunt sigură. Pe curând!
[După decesul său, familia îndurerată a hotărât să-i doneze inima unui tânăr student ce avea nevoie urgentă de un transplant. Când i-au scos-o, contrar convingerii ei că ar fi avut gravat un „V“, era o inimă ca toate celelalte. O piramidă triunghiulară, cu vene roşiatice, de 255 grame şi 60 de bătai pe minut. Aşa că, în final, cu sau fără voia ei, inima sa a fost dată altui băiat.]
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
