Ah, aceste sentimente amestecate: jumăte din mine e înduioșată de atenţia ei, cealaltă jumăte e iritată ca un eritem fesier – nu căutaţi poze, e urât.
Reflectând la toate astea, încercam să-mi dau seamă de ce sunt atât de enervată de propunerea unui blind date – oare dacă mi-l arată pe feisbuc se mai consideră blind date? Poate din cauza siguranţei cu care marşează în viitorul meu, neprevăzut cu ieșiri de siguranţă pentru astfel de cazuri? Poate datorită experienţelor vag similare din trecutul în care mă lăsam influenţată, pe vremea când știam la fel de mult despre mine însămi cât știam despre cel care-mi era prezentat ca numa’ bun pentru mine.
Ah,contextul artificial al „primei întâlniri”, conversaţia stupidă, în care amândoi o să identificaţi, fără greș, preferinţele și potrivirile: zodiacale, muzicale, culinare, politice, de călătorie, de film, teatru, sport, cât mai variat, cât mai frumos, cât mai prezentabil, cât mai… inutil!
Stânjenitoare aranjamente pentru că, fie suntem amândoi prinși în menghina bunelor intenţii, abia așteptând să evadăm din aranjament (dacă e așa grozav/ă,de ce nu e luat/ă?), fie el e nerăbdător să-mi precipite emanciparea sexuală, aruncând priviri galeșe de după masă, timp în care eu sunt recunoscătoare pentru lemnul dintre noi – care ar putea fi o metaforă la fel de bună și pentru conversaţia de la cină; fie, pradă unei sensibilitaţi de moment, încep să-l învălui, ca video-proiectorul, în ideile mele, iar el n-a terminat să se gândească la fosta. Și înjur ca un birjar, sigur, sigur, trebuia să încerc, să n-am regrete, dar la ce naiba te gândeai când ai acceptat ?!
Tot răul spre bine, cum altfel să mă fi putut maturiza fără această variaţie, amuzantă în retrospectivă? Totuși, iată, tot era ceva nelămurit în enervarea mea.
Într-un final, mi-am dat seama, amintindu-mi de educatoarea de la grădiniţă care încerca să mă oblige să manânc ceva care, evident, era spre binele meu, dar care mie îmi făcea greaţă, revolta fetiţei de 4 ani care protesta ridicându-se de la masă.
Ce mă enerva era acest crez tacit că știe mai bine ca mine, felul în care demarează în regatul meu intelectual, emoţional și fizic fără să aibă habar că folosește busola nepotrivită pentru a-mi găsi nordul. Cu aceeași aroganţă cu care părinții își tratează copiii, hotărând între bine și rău pentru ei, chiar şi atunci când nu e nevoie să o facă.
Silită să stau cuminte în ipostaza unui copil prostuţ, sunt prost dispusă de acest adult ce și-a înclinat bunăvoinţa spre mine. De care n-am nevoie.
Mi-e dragă libertatea mea, de care mă pot bucura asumat, cu toată înţelepciunea pe care n-o aveam acum zece ani, când încercam să-mi gasesc locul în lume. Îmi sunt dragi alegerile, fie ele câteodată și proaste, deciziile spontane sau planificate atent, îmi e drag acest mers pe sârmă, devin din ce în ce mai bună în jocul de-a viaţa, pentru că mă iau din ce în ce mai puţin în serios, neîncetând să-mi asum responsabilitatea pentru munca, acţiunile și afecţiunile mele.
Nu mă simt o jumătate, nu mă simt incompletă, nu mai caut perfecţiunea în mine sau în alţii. În retrospectivă, constant că se întâmplă să mă întâlnesc cu oamenii potriviţi la momentul potrivit, fără sprijinul unor binefăcători care să mă facă să trec prin chinul unui scrutin, unde, se știe, toată lumea trișează.
Pe Irina o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
