George Carlin spunea odată (citez aproximativ): „oamenii nu vor să protejeze natura; vor doar să o facă mai sigură pentru Volvo-urile lor”. Mi-am adus aminte de asta recent, când alți, dar aceiași oameni se pregăteau să împuște un urs. Ursul omorâse un braconier – știți, un om care ucide animale sălbatice când sau unde nu e voie de la lege.
După mine, e ceva foarte în neregulă aici. Ursul a acționat în legitimă apărare. Dacă ar fi fost supus unei legi cât de cât omenești, ar fi primit câțiva ani la zoo, cu suspendare. Însă după cum a decurs întâmplarea, se vede că dacă ești un copil mai neajutorat al naturii (și aici intră tot ce nu e om) te alegi numai cu obligații. Să dansezi frumos la circ, primim. Să apari în depărtare, eventual făcând o tumbă drăgălașă prin iarbă, cât să te tragă turiștii în poză, primim. Dar să omori un om care umblă să te omoare, asta nu se poate. În secret, cred că omul visează să stăpânească peste o lume unde să se poată bucura de frumusețea unei naturi căreia i s-au amputat toate aspectele generatoare de haos, neprevăzut, amenințare și lipsă de comoditate. Cam tot așa cum o gospodină visează o lume de covoare curate, fețe de masă apretate, copii ascultători, cămări ordonate și sacouri fără scame. Un urs din care s-a extras ursul și a rămas ursulețul mecanic din pluș.
La cât de dușmănos și rapace ne purtăm cu animalele, e de mirare că nu ne pun gând rău câinii, iguanele și pisicile de prin apartamente. Handicapurile umane ne impresionează, însă un animal perfect sănătos omorât, chiniut sau umilit fără niciun motiv ne lasă rece; eventual stârnește aplauze la arenă, ceea ce crește vânzarea de floricele și răcoritoare. Din fericire, ne spunem, bestiile nu au conștiință și prin urmare nu simt umilința sau orice altceva. În schimb simt altele, și mult mai bine decât noi. Mirosul unui câine e mult superior celui al omului. Văzul unei pisici îl trimite pe al nostru la creșă. Și totuși ne încăpățânăm să credem că animalele nu simt durerea, fiindcă alunecă friptura pe gât mai comod așa, haina de blană stă mai în largul ei în șifonier.
Earthlings, un excelent – și foarte greu de digerat – documentar produs acum mai mulți ani de Joaquin Phoenix, pleca de la o observație al cărei bun simț e greu de contestat: animalele ne hrănesc, ne îmbracă – iar noi le mulțumim cu cruzime și dispreț. Partizanii supremației omului vor spune că suntem în vârful lanțului trofic și ne purtăm ca atare. Hm. Câți din noi se poartă ca atare? Sau să spunem altfel: când ați avut ultima dată o conversație de felul ăsta:
„Ce faci?” „Sunt la supermarket, am luat urma unui cârnat în vitrina frigorifică. Șșșt! Văd o bucată de șuncă, te sun mai târziu, că e în bătaia puștii.”
Vânătoarea, pânda și urmărirea animalului, un joc în care omul are superioritatea inteligenței dar este încă expus riscului, a devenit un sport pe care îl practică un număr mic dintre noi. Aceia poate că știu că esența vânătorii nu mai este de mult mâncarea. Că vânătorul ajunge să cunoască și să respecte vânatul. Să urmărească un anume exemplar ani de zile. Că între urmăritor și pradă se dezvoltă o relație, fie și una inechitabilă, dar o relație din care omul învață ceva despre el și despre locul lui în natură. Culturi pe care le considerăm primitive obișnuiesc să ceară iertare animalului ucis din necesitate. Noi, pe culmile civilizației, îl înghesuim în boxe ca să facem mai mulți bani din părțile componente, frumos împachetate în ambalaje colorate de pe care zâmbește un porc, o vacă sau un cocoș care te invită să le deguști savuroasele cefe, pulpe și cotlete.
Omul e așa de ominvor încât pe alocuri mănâncă și oameni. În tot ce face, se manifestă într-o arie extrem de vastă, evidențiată prin limitele ei antagonice: sublim și abominație. Genii și idioți. Samariteni și tirani. Îngeri și diavoli. Pe când un urs – un urs nu se poate manifesta decât ca un urs. Un om poate fi multe – din care poate alege. Un animal e limitat la el însuși. O diferență care ar trebui să ne insufle compasiune, înțelegere și toleranță. În schimb, ceea ce facem deocamdată e să profităm de handicapurile ființelor cu care împărțim planeta. Ceea ce nu e nici deosebit de inteligent, nici deosebit de civilizat.
Citiţi şi
Glorie și decadență – Napoleon
De ce cred copacii și viile că este deja toamnă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
