“De ce m-a dat?” era întrebarea rostită în gol.
Abandonată, pe când avea doi ani, la orfelinatul unui orășel din România și îngrijită de serviciile de protecție a copilului, Fira s-a maturizat marcată de sentimentul neechivoc al singurătății. Ajunsă în punctul în care definirea identității însemna să-ți simți apartenența la cei dragi, ea se întreba redundant cine este ființa care i-a dat viață. Dorința exploda printr-un comportament strident și revendicativ: acum – trebuia găsită mama din fundul lumii, mâine – aceeași mamă era dată în albia porcilor, poimâine – mama, cel mai neinteresant subiect din lume.
Pe la 16 ani, ajutată de asistenți sociali, a obținut reîntâlnirea cu mama. Revederea nu i-a adus decât confirmarea faptului că nu afost niciodată dorită. Viața ei a fost și urma să rămână intabulată la “întâmplări” nefericite.
Să simți că ești a nimănui – asta nu este o boală de tratat cu pastile.
Adolescența Firăi a fost un chin. La 17 ani, Fira avea o dantură deteriorată în proporție de 75 %, iar din cauza aceasta nu prea putea mânca, avea disfuncţii digestive. Problemele dentare au făcut-o să-i fie rușine de felul în care arăta. Colegii o porecliseră “firuța-gura babii” și “știrba”. Dinții din față i se cariaseră atât de rău încât nu-i mai avea. Îi era jenă să vorbească: “nu zâmbeam pentru că eram urâtă”.
În 2008, Fira a terminat cursurile unei școli vocaționale, secția de frizerie – coafură. Deși era pricepută și îi plăcea foarte mult să lucreze, iar colegele de liceu îi cereau frecvent să le tundă, nu și-a găsit un loc de muncă. Angajatorii nu îi spuneau direct, dar Fira și-a dat seama că aspectul ei îi deranja pe toți. După o primă întâlnire, nici măcar la o probă de lucru nu o chemau sau o anunțau că postul respectiv fusese ocupat. Banii pentru tratarea danturii nu se găseau.
Singură, fără venituri ori posesiuni, dar cu nenumărate respingeri primite din partea angajatorilor, Fira a apelat la o organizație caritabilă. O prietenă i-a sugerat să încerce.
Complet demoralizată, a solicitat ajutorul. Nu se aștepta la nimic, sînt atîtea motive pentru care poți fi refuzat… A fost primită. Prima intervenție, s-a concetrat pe rezolvarea problemelor de sănătate. Reconstrucția dentară a fost lungă și dureroasă. Erau momente în care Fira se smuncea să renunțe. Totuși, șendințele de consiliere individuală și de grup din cadrul proiectului care a preluat problema ei au devenit, în scurt timp, un loc unde se simțea acceptată, cu tot aspectul ei respingător.
Reconstrucția dentară a însemant redarea sănătații, dar și închegarea imaginii de sine. La finele anului 2010, Fira și-a recăpătat frumusețea. Mai încrezătoare și cu ceva resurse interioare acumulate, ea a intrat într-o altă etapă de asistare. Era vizată dezvoltarea deprinderilor de comunicare și relaționare. După izolare și respingere, Fira trebuia să se confrunte cu semenii ei. Și această etapă s-a lăsat cu reușite, dar și cu deznădejdi noi. Dorința de a-și construi relații cu cei din jur era atât de mare încât devenea prea insistentă, iar tinerii din jurul ei o respingeau sistematic. Alt set de confuzii: “de ce, acum când sunt frumoasă, oamenii mă resping?”.
Deprinderea unor forme echilibrate de atașament și recunoaștrea limitelor în țesătura relațiilor sociale au fost examene complicate, iar Fira le-a trecut cumva. Această transformare interioară i-a permis să-și găsescă, în 2011, primul loc de muncă: agent comercial într-un supermarket. Responsabilitățile și îndatoririle de la serviciu erau noţiuni noi pentru ea. Raportarea la autoritate și respectarea programului de lucru s-au lăsat cu poticneli: “cine se crede ăsta care-și spune șef? mie să nu-mi spună nimeni ce și cum să fac. ce nu poate înțelege la faptul că nu mă pot trezi dimineața? sigur, el are bani şi maşină şi-mi dă mie ordine.” Șef, colegi și Fira nu-și găseau cadența, nu-și vedeau scopul comun. A fost nevoie de asistare intensă, de negocieri asidue cu toate părţile, pentru ca fapte mărunte, cotidiene să nu se lasă cu crize existenţiale mari. După câteva luni, Fira a renunțat la serviciu.
A urmat o perioadă în care psihologul și asistentul social au ajutat-o să priceapă și să accepte rolurile de la locul de muncă. Apoi, Fira s-a reangajat la o fabrică de încălțăminte. A găsit prieteni noi, a început să observe și să gestioneze responsabil toate aspectele vieții ei.
Într-o zi, l-a cunoscut pe David – un băiat mai mare cu câțiva ani decât ea. S-au plăcut, iar relația lor a devenit profundă. Fira și David s-au căsătorit, iar azi au o fetiță de câteva luni. Această fetiță nu numai că nu va ajunge la orfelinat, dar va primi foarte multe răspunsuri esențiale, la timp.
Privind în urmă la vreo șapte ani de maturizări pe care i-am observat eu, cu ochii mei şi meseria mea, tristețea este că cei mai mulți oameni care s-au perindat prin viața acestei oarecare Fira n-au văzut nimic demn de luat în seamă. Au contat doar câţiva care au crezut, dacă nu neapărat în urâțica fără de noroc ori șarm, măcar în principiul binelui care, la urma urmelor, nu poate fi inutil.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ieri gunoier, azi milionar și mâine falit
O poveste cu o rochie de dat în stambă
Mituri și realități despre micul dejun
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
