“Înainte de ură, nimeni nu cere sângele aproapelui său; după ură, numai sângele lui te mai poate potoli.
(…)
Ura este ceva teribil: nu poate fi ignorată, pentru că te caută, refuză să te ignore; nu poate fi ștearsă, pentru că stigmatizează; nu poate fi întoarsă din drum, pentru că îți barează toate drumurile. Ura e însuflețită: e în același timp ardentă și arzătoare; e nimicitoare: pârjolește totul în jur și consumă totul din tine. Ura se vede în ochi, cărora le răpește lumina; se citește în neputința gurii de a mai zâmbi, în grimasa în care se preschimbă orice expresie. Ura se ascunde în mătuirea privirii, se strecoară în sufocarea respirației și se cuibărește în îndârjirea cu care cel urât este căutat, încolțit și împins în prăpastia cu pucioasă.
Ura e paranoică: orice lucru o confirmă, fiecare detaliu îi arată necesitatea și totul o face obligatorie. E implacabilă și înfometată: nicio dezmințire nu o potolește, nicio pedeapsă nu o satură, nicio ispășire nu o satisface, niciun fapt dovedit nu o infirmă, niciun argument nu o dezarmează. Este ceva înspăimântător în iraționalitatea ei hămesită. E ceva teologic înspăimântător: pentru că, în absența vreunei crime oribile sau a unei înjosiri îngrozitoare, teribile, care să te fi devastat, nu există riguros niciun motiv să-ți urăști semenul. Noi toți suntem niște bieți oameni, suntem vulnerabili, pieritori și suferim de toate suferințele.” Horia Roman Patapievici
Citiți neapărat și Despre ură și remediile ei muzicale.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Din doi ca tine aş scoate unul bun. Poate ăla stă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
