Fiul meu cel mare şi-a dorit dintotdeauna un frate sau o soră sau cel puţin aşa mi-a plăcut mie să cred că îşi doreşte, eu dorindu-mi la rându-mi mai mulţi copii. Într-un fel, mă descurc mai bine cu oamenii mici decât cu oamenii mari, măcar acolo prefăcătoria de convenienţă are o misiune nobilă – să-i faci pe pitici să creadă că e ideea lor ceea ce tu ii rogi să facă. Hm, cred că e valabil şi pentru oamenii mari. Ori doar pentru bărbaţi. Cred. Nu ştiu precis. Mă pricep, cum spuneam, mai bine la oameni mici. Una peste alta, Petru aproape intrat în pre-adolescenţă cu convingerea că „testul de însărcinare”, el şi doar el, îşi va face treaba într-o bună dimineaţă.
„Să nu faci pipi!, zbiera el, când mă împleticeam năucă de somn spre baie în acele dimineţi de vară, „ştii doar că iese mai bine dacă nu faci pipi!”
Şi-asa o dată, de două ori, de mai multe ori, soră-sa întârzia să apară şi eu mă gândeam deja că ok, am un copil, e deja mare, unde să mă mai înham la un altul, poate ar trebui să lăsăm la o parte fixaţia asta şi relaţia în plină dezvoltare cu farmacistele de la piciorul blocului unde locuiam, care ne ştiau deja ca pe nişte cai breji.
Între copii e o diferenţă de unsprezece ani, o zi şi o oră. Aceeaşi zodie, ar fi fost născuţi şi în aceeaşi zi dacă picica n-ar fi fost un pic mai leneşă şi eu un pic mai ocupată. Am muncit până în ultima zi, mi-a fost bine. Cei doi copii ai mei, cele mai diferite cu putinţă experienţe de maternitate, cei mai diferiţi doi Tauri posibil, cele mai diferite două temperamente. A fost bine că băiatul meu a fost unul dintre acei copii despre care se spune „unde-l pui, acolo stă”, e un lucru ce-ţi dă curaj să mai ai un copil, că viaţa pare uşoară. Mă rog, eu nu de curaj aveam nevoie să mai am un copil, deşi mi-aş fi dorit mai mult de doi dacă aş fi putut avea grijă de ei cum cred eu de cuviinţă. Au fost să fie doi şi nu-i nimic mai bun pe lumea asta decât doi copii, un frate şi-o soră mică-mititică.
Experienţa cu diferenţa între copii eu o pun la categoria best of. Pe unul l-am făcut la treizeci, pe al doilea la patruzeci. Excepţional de bine mi-a mers în cea de-a doua sarcină. Cu prima am trăit marile spaime, am măturat Internetul sărăcuţ în informaţii, am citit teze de doctorat în obstetrică, am avut probleme, m-am îngrăşat treizeci de kilograme, am stat în panică, chinul naibii.
Ooo, dacă ar fi a doua sarcină cum a fost a mea ce-a de-a doua, n-ar mai exista copil singur la părinţi decât dacă ar fi ceva de Doamne-fereşte! O frumuseţe! Unsprezece kilograme regulamentare, muncă din greu, matinal chiar, trezit la patru dimineaţa cu spor, uneori ture de peste zece ore, după merit şi studii, o bucurie a maternităţii. Sunt absolut convinsă că nu am de ce să mă plâng, în ciuda „tratamentului” special pe care l-am primit în acea perioadă de la angajatorii mei de-atunci, fiică-mea s-a născut cu un simţ special al dreptăţii şi al propriei valori, devreme exprimate amândouă prin „nu viau!” şi „taşi, mami!”, repet, prea devreme, mult prea devreme pentru un copilaş chiar precoce.
Am parcurs cu cele două sarcini şi respectiv naşteri două momente aş spune istorice şi relevante pentru modul în care a evoluat (aş spune involuat, de fapt) societatea noastră post-decembristă – când s-a născut ăl mare eram încă relativ aproape de post-decembrie – în privinţa protecţiei drepturilor mamelor, copiilor şi a femeilor în general. În primul caz lucram la o televiziune mare-mare (ce curios, acum e într-o transformare dureroasă), care a rămas mare şi suficient de corporatistă cât să mergi fără grija că-ţi iau scaunul, biroul, microfonul şi hainuţele de la garderobă cât eşti tu un pic pe masa de naştere. Am avut un concediu decent, cu bani din banii mei plătiţi corect la stat din impozit virat onorabil şi la timp de stimatul angajator. O naivă, ce să spun… în vremurile acelea era bine să faci copii, aveai toate şansele să le dai ceva bun de mâncare măcar vreo şase luni, adică lapte de mamă. Asta, zic, în profesia noastră cam nebună. Că şi-acum sunt multe mame (nu mămici, nici mămicuţe) care au norocul să lucreze într-un loc cu o atitudine civilizată. Aşa că atunci am belferit-o, am belferit-o, ăsta e cuvântul şi adevărul-adevărat de-atunci. De-aş fi ştiut eu ce urmează cu soră-sa, ce să fi făcut? Nimic, că soră-sa a venit când au dorit buclişoarele ei, adică unspreze ani mai târziu.
De ce această mică revenire în trecut? Păi, pentru că de-acum în fiecare an, la sfârşit de aprilie voi trăi un dulce haos al celor două petreceri, al celor două torturi, al celor două seturi diferite de invitaţi, al tonelor de veselă de unică folosinţă, al cadourilor pentru băiat mare şi fetiţă mică. Suntem la mijlocul lui mai şi nu mi-am venit în fire ☺. Rămân multe de spus, noroc că am putut să scriu şi textul ăsta. Fiică-mea desenează pe jos cu dermatograful meu, aşa că am avut un pic de timp. La mulţi ani!
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
