De o săptămână mă tot plimb prin casele unor oameni din București întrebându-i diverse chestii mai mult sau mai puțin intime, pe care statul vrea să le știe din viața lor. Da, sunt recenzor și încă unul responsabil.
Am observat cu ocazia asta că majoritatea oamenilor habar n-au ce e aia „uniune consensuală”. Nici chiar cei care trăiesc în ea. Ăia mai bătrâni m-au întrebat „Ha?! Cum adică?”, ăștia mai tineri au ales elevatul „ce înțelegeți prin uniune consensuală?”. Realitatea e că situația în sine nu poate fi definită foarte strict, chiar dacă în manualul recenzorului s-a încercat așa o explicație: dacă persoanele locuiesc în aceeași gospodărie cu un/o partener/ă și au o relație de tip căsătorie, dar nelegalizată.
Un tip chiar m-a întrebat dacă se pune că e uniune cu o tipă pe care a agățat-o în club și a „stat” cu ea câteva zile sub același acoperiș, acasă…? Că și ăla tot consens a fost, nu s-a produs cu forța.
Întrebarea pe care mi-a pus-o altcineva a fost și mai complicată: de unde știi că ești în uniune consensuală (recte căsătorie fără acte) dacă EL nu te-a cerut?
Cum, se poate să te ceară și în uniune consensuală, nu numai în căsătorie? Întreb și eu. Și n-ar suna cam trist cererea aia? Adică: draga mea, nu sunt sigur că te vreau până la adânci bătrâneți, ca să ne legănăm nepoții pe genunchi împreună, mai ales că ultimul divorț m-a costat cam mult – și emoțional și financiar – de aceea îmi dau frâu liber simțămintelor pe care le-am dezvoltat față de tine în ultimul an și te cer să-mi fii concubină. Dacă și tu ești la fel de nesigură ca și mine, spune-mi că accepți, nu mă mai perpeli!
Părerea mea e că o cerere nu-și are rostul într-o astfel de situație. Ține loc de cerere cel mult decizia luată de comun acord de a vă muta împreună. Dacă trăiești, totuși, de un număr de luni/ani cu omul în aceeași casă, împărțiți plăceri, nevoi, bucurii, griji, și n-ați bifat pe Facebook că vă aflați într-o „open relationship”, nu se cheamă că sunteți într-o relație? Iar asta nu seamănă a ceva consensual? Mai e nevoie de cereri, de stabilit: vrei? Suntem? Eu zic că nu.
Uite, de exemplu cum a decis mama că eu sunt într-o uniune consensuală: în anul în care ne-am mutat împreună, se făcuse toamnă, și mama avea grija murăturilor. Și m-a întrebat: „pun mai multe anul ăsta, ai ceva de gând cu băiatul ăsta? Iernați împreună?”. Și gata uniunea.
Voi ce părere aveți?
Tot despre, citiţi şi aici. Iar mai multe, aici.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
