– Mai spune-mi o dată povestea.
– De ce? Ţi-am zis-o deja de vreo patru ori…
– Pentru că are happy end.
Uneori ne agăţăm de poveştile cu final fericit. De fapt, ne agăţăm de final sau de fericirea din final, care oferă o evadare de moment din propria viaţă. E acea clipă în care speranţa se dizolvă în tine precum o pastilă efervescentă într-un pahar cu apă şi atunci, ca să mergi înainte, îţi fabrici una. Aduni bucăţi de speranţă, cioburi tăioase dacă e cazul, încerci să le uneşti ca pe un puzzle – prost făcut, ce-i drept – şi ai… ceva. Ceva care să îţi dea măcar o senzaţie de bine, de un viitor bun, nici nu mai contează. Poate că e vorba despre un viitor atât de îndepărtat, încât nici nu ştii dacă viaţa asta îţi va ajunge să-l atingi. Viaţa asta şi poate încă vreo cinci viitoare.
– Vezi, tu, unii oameni se droghează pentru a face ce faci tu. Tu însă îţi furi iluzii din poveşti. Te scufunzi cumva într-un zâmbet primit fugitiv, într-o rază de soare care ajunge întâmplător pe faţa ta, într-un happy end al unui roman scris probabil de un visător.
– Şi asta e mai bine?
– Ar trebui să spun că da, dar pe bune că nu cred. Cred că ceea ce faci tu e mai periculos decât un drog. Iluziile tale sunt născute din deziluzii, iar masca de speranţă pe care le-o pui tu distruge, nu construieşte.
Avem uneori impresia că dacă îngropăm un gând sau un sentiment în noi, acesta va rămâne îngropat. Ei bine, nu. Astea devin zombie şi ies afară când ţi-e lumea mai dragă pentru a te bântui până te îngroapă ele pe tine. Avem senzaţia că, dacă am şters o lacrimă de pe faţă, am reuşit să ştergem şi durerea. Total fals. Durerile îşi fac culcuş în suflete, iar lacrimile încep să curgă în noi, fără să se vadă la exterior ce-i drept, dar având grijă să sape şanţuri prea adânci pentru a mai fi umplute. Şi au grijă. Ajung într-un final să nu mai poată fi vindecate nici măcar de cuvântul „fericire”.
Citiţi şi “Dovezile oficiale” ale unei poveşti cu happy end
– Tu, într-o zi, o să te distrugi!
– Se spune că cei mai frumoşi ochi sunt cei care au vărsat cele mai multe lacrimi. Am citit asta undeva. Ştii ce-i comic? Nu am vrut vreodată să am cei mai frumoşi ochi din lume. Şi nici nu vreau.
– Contează?
– Nu. Nu mai contează. Dar, uneori mă întreb doar dacă am contat eu vreodată!
Ea este doar o femeie. Una care şi-a rupt fâşii din trecut atunci când s-a hotărât să trăiască prezentul şi l-a ascuns bine într-o geantă tricotată. A continuat să zâmbească, să facă totul pentru restul lumii, pentru oamenii din jur, pentru zâmbete şi bucurii. Şi jur că trăia în prezent. Parcă toate durerile îi dispăruseră. Parcă tot cenuşiul se anulase. Parcă zâmbetul ei vorbea de la sine. Şi am crezut-o, deşi mi se părea imposibil ca urletele ei de undeva, cândva, să se disipeze ca prin farmec. Exista magie? Nu avea cum şi totuşi o aveam zilnic în faţa ochilor, proaspătă, radioasă, părând că a avut la îndemână o radieră fermecată. Dar ştim că aşa ceva nu există, nu? Sau există?
Pe Mara Caloian o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
8 moduri prin care să-ți faci viața mai frumoasă. Cu exemple
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
