De Sărbători, televiziunile reiau aceleaşi comedii şi filme de dragoste pe care le-am mai văzut şi acum 10 sau 20 de ani. Ne uităm la ele cu bucurie poate pentru că ne place să ne amintim de noi, cei de atunci, cei care le vedeau pentru prima dată. Într-unul dintre aceste filme, personajul principal, Peggy Sue, se trezeşte traversând timpul, în propriul trecut, din nou elevă de liceu.
Eram eu însămi în liceu când am văzut „Peggy Sue Got Married” şi n-am înţeles prea bine bucuria eroinei care, înapoi în timp, îşi găsea părinţii tineri, bunicii încă în viaţă, mergea cu atâta plăcere la ore, fiindu-i dragi dintr-o dată toate materiile, şi adora să danseze din nou pe muzica acelor timpuri. Adolescenţa nu mi se părea momentul ideal pentru o călătorie în timp, mai degrabă m-aş fi proiectat în viitor când, credeam eu, voi avea independenţă, propria familie şi vise deja împlinite.
Am fost o generaţie un pic derutată de prea multă libertate, nenumărate variante şi niciun ghid. Piratam casete cu Bon Jovi şi Nirvana şi ne îmbrăcam aşa cum vedeam în serialul de referinţă „Beverly Hills 90210”. Recent am citit că, estetic vorbind, anii ’90 au avut o modă dezastruoasă, la femei mai ales. Combinaţia rochie-furou cu bretele subţiri şi bocanci soldăţeşti se pare că este în fruntea listei de exemple negative. Nouă ne plăcea. Şi puloverele fără formă, şi cămăşile lungi în carouri, şi crucile de lemn atârnate la gât.
La fiecare Crăciun ne adunam aproape toată clasa şi mergeam din casă în casă. La unii, jucam cărţi. La alţii, urmăream premiile MTV (în reluare, dar ce conta!) la televizor. Unii aveau nişte sărăţele gustoase, alţii o ciocolată de casă desăvârşită. Alţii loc mai mult pentru dans. Aduceam casete cu selecţii pe care le înregistram chiar noi de la radio, dădeam casetofonul cât se putea de tare şi cam asta era toată atmosfera. Neavând telefoane mobile, nimic din planul nostru nu era stabilit în avans. Nici nu putea fi verificat.
Îmi place să îmi amintesc de mine, cea de atunci. Când încă mai eram atât de curioasă ce mă aşteaptă. Când încă mai credeam că o să-mi găsesc un loc fiind eu însămi şi atât. Înainte să mi se spună ce să aleg, cum să mă port, ce să fac şi cum să devin altcineva, altfel. Înainte să greşesc, să alunec, să pierd. Înainte să obosesc. Îmi place să-mi amintesc de părinţii mei tineri şi de bunicii mei încă în viaţă. De copiii cu care mergeam la colindat, de BH 90210 şi de ciocolata de casă. De povestea lui Peggy Sue văzută pentru prima dată.
Se spune că miracolele se întâmplă de Crăciun. Că e momentul potrivit să închizi ochii cu speranţă, să strângi pumnii tare şi să-ţi doreşti ceva din tot sufletul. Eu voi face asta, înainte să adorm în acelaşi pat pe care îl aveam şi în liceu. Şi, în dimineaţa de Crăciun, mă va trezi mirosul cozonacilor straşnic crescuţi, aduşi de bunica mea. La radio se va auzi cel mai nou single Bon Jovi, „Always”. Voi coborî treptele câte două şi câte trei, deşi tata nu mă lasă să sar, până în bucătărie, unde o voi găsi pe mama călcându-mi rochia-furou pentru Revelion.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
