Patru premii Oscar, un scenariu adaptat după o piesă de teatru celebră, doi actori lăudaţi şi unul dintre cei mai apreciaţi regizori ai secolului trecut. Aşa ar putea fi rezumat „Un tramvai numit dorinţă” din 1951.
Considerat imoral, decadent şi vulgar la lansare, filmul a marcat un punct de cotitură în istoria cinematografiei americane şi în 1991 a fost considerat un clasic, inclus în Registrul naţional de filme al Statelor Unite datorită „importanţei culturale semnificative”.
Întâi ar fi interpretarea lui Marlon Brando, foarte apreciat în rolul lui Stanley Kowalski. N-a luat Oscarul, care în acel an a mers la Humphrey Bogart, dar asta nu înseamnă că interpretarea sa e mai puţin reuşită. Chiar dimpotrivă, pentru că Brando a influenţat enorm modul de a juca un personaj violent deoarece nu s-a dat înapoi de la nicio emoţie pe care a simţit-o ca fiindu-i proprie lui Stanley.
Blanche DuBois (interpretată de Vivien Leigh) pleacă dintr-un orăşel din sudul Americii în New Orleans, unde se refugiază în casa surorii ei, Stella (jucată de Kim Hunter), care urmează să devină mamă şi locuieşte împreună cu soţul ei, Stanley.
Soţul e un mitocan violent, cu o masculinitate pronunţată şi un simţ dezvoltat al proprietăţii care nu priveşte cu ochi buni această vizită neaşteptată care nu-i aduce, aşa cum se aştepta, şi un cec de la chiriaşă. În acest rol, al bărbatului care musteşte de sexualitate şi virilitate, Brando domină absolut toate scenele. Avea 27 de ani şi era la al doilea film, dar atunci e momentul când a făcut cunoscută „metoda” la Hollywood, un nou mod de a face actorie.
Când o cunoaşte pe Blanche, care în ochii spectatorilor pare delicată, vulnerabilă, Stanley nu simte pentru ea niciun strop de compătimire. Comportamentul violent, aproape animalic al lui Stanley, temele controversate pentru acea perioadă (nebunia, violul, homosexualitatea şi chiar nimfomania) au determinat comisia de cenzură din acea perioadă să insiste ca anumite scene să fie tăiate iar finalul, schimbat. Deşi s-a luptat pentru viziunea sa, Elia Kazan a pierdut şi spectatorii au avut de aşteptat tocmai până în 1993, când au fost recuperate scenele şi reintroduse în versiunea pentru DVD a filmului.
Din ele aflăm de ce Blanche a venit în New Orleans ca să înceapă o viaţă nouă: era acuzată că-i plac băieţii cam prea tineri şi rămăsese văduvă după ce soţul ei s-a sinucis, cel mai probabil simţindu-se vinovat că era homosexual şi batjocorit mereu de nevastă. Deloc întâmplător, tramvaiul care o poartă la Stella e Desire („dorinţă”), o linie adevărată care traversează Cartierul francez din New Orleans şi care trece inclusiv pe strada cu acelaşi nume.
Şocată de relaţia surorii ei cu Stanley, de violenţa şi beţiile lui, Blanche pare să-şi găsească liniştea alături de Mitch (Karl Malden), prieten al cumnatului său, un bărbat cu o mamă bolnavă care speră să-şi vadă fiul însurat cât mai repede. Dar asta numai până când Stanley, extrem de suspicios şi parcă dorind dinadins să o distrugă, îşi dă seama că tânăra fragilă ascunde un trecut ruşinos. Pe Vivien Leigh rolul a marcat-o atât de tare încât a mărturisit că n-a reuşit să se mai despartă de personaj, care a adus-o în „pragul nebuniei”. De altfel, actriţa britanică a mai apărut doar în trei filme după aceea.
Dar acesta a fost şi filmul care a schimbat Hollywoodul, momentul în care peliculele au devenit mai mult decât un mod de a evada din viaţa de zi cu zi într-alta strălucitoare, atent construită şi cenzurată, ci şi spaţiu de desfăşurare pentru emoţiile pure, interioare, necontrolate.
Citiţi şi
Cher: “Dragostea nu știe matematică”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
