Multă vreme am considerat griul nu numai un compromis între alb şi negru, o non-culoare, dar, mai ales, un boicot la adresa varietăţii coloristice, fapt pentru care l-am respins până şi în vestimentaţie. Una dintre primele uimiri memorabile de după revoluţie a fost să descopăr, vizitând o altă ţară, că blocurile în care trăieşte lumea liberă au forme şi culori diferite. Într-un decor gri, în care majoritatea trăiam o viaţă gri, în cutii gri, în uniforme de culori terne, care impuneau o gândire ternă, limitată de un spaţiu predefinit, cu un orizont controlat, cărţile reprezentau o subconştientă tentativă de diversitate.
Căutătorul găsea libertatea de a depista culori atunci când sistemul falsifica realitatea, pentru a-l convinge că e daltonist, în încercarea de a-i perverti pornirile naturale.
O întreagă paletă de culoare în peisajul comunist românesc era oferită de anticariate, prezente în mai toate oraşele mari. Rafturile mereu pline contrastau cu rafturile goale din magazinele alimentare şi îţi dădeau confortul accesului la o îndestulare spirituală compensatorie. Este încă unul dintre firele nevăzute care s-au ţesut, în acea perioadă, în legătura atât de strânsă dintre oameni şi cărţi. A avea o bibliotecă în casă, chiar atunci când frigiderul şi cămara erau goale, era singura modalitate de a te defini individual, dirijând, oarecum, echilibrul între „a fi” şi „a avea”.
Astăzi, când cărţile te întâmpină la tot pasul, nu numai în librării, dar şi în malluri, pe tarabe, în aeroporturi, în gări, în spitale, la chioşcuri, pare greu de imaginat că a existat o vreme în care Căutătorii ştiau exact în ce zi „se bagă marfă” la fiecare anticariat şi veneau înainte de deschidere, aşezându-se şi aici la coadă, pentru a avea acces la cât mai multe cărţi. Nu ştiau ce noutăţi aveau să vină, dar aşteptarea, căutarea, răsfoirea, surpriza, bucuria făceau parte dintr-un adevărat ritual premergător cititului, care sacraliza accesul la o nouă poartă spre cunoaştere, o poartă aparent nepăzită de ochiul atoatevăzător şi atoateştiutor al partidului.
Orice interdicţie este o provocare. Sărăcia informaţiilor a stimulat setea de lectură mai mult ca niciodată, aşa încât, peste tot puteai vedea oameni care citeau, indiferent de nivelul de studii: vânzătoarele din magazine aveau o carte sub tejghea, în autobuz, vânzătoarea de bilete citea între staţii… În mod natural, o carte te însoţea nu numai ca un prieten devotat, ci ca un prieten complice, care îţi asigura evaziunea din monotonia monocromă a străzii, oferind îndrăzneţe pete de culoare în griul cotidian.
Astăzi, străzile sunt colorate, vitrinele variate, reclame luminoase ne întâmpină la tot pasul; ajunşi acasă, televizorul, ca o prelungire a străzii, oferă cu generozitate aceeaşi coloristică ispititoare în care te pierzi, îndepărtându-te de tine. Când să te regăseşti târziu, cu o carte de pe noptieră, invazia informaţională de peste zi te doboară într-un somn adânc, ce tot amână plăcerea lecturii, până spre dezobişnuire…
Unde sunt plăcerile de altădată?
Citiţi şi
Jurnale ale scriitorilor celebri pe care le poți vinde la anticariat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
