Nu e ceva neobișnuit să fim răniți de cei din jur, ocazional. Oamenii nu sunt perfecți, greșesc destul de des. De aici și zicala “a greși e omenește”. Pentru cei ce greșesc a fost creată iertarea. Asemenea luminii care are nevoie de întuneric pentru a străluci, la fel este și iertarea față de greșeală. Asemenea celor mai mulți oameni și eu am fost rănită, de câteva ori chiar profund. Căutând vindecare prin documentare, discuții cu prieteni și vreo doi terapeuți, m-am tot lovit de incapacitatea de a ierta. Mi se tot promova importanța iertării și a faptului că lipsa acesteia îmi face rău prin energiile pe care le păstrează. Practic, ranchiuna, ura sunt sentimente negative care ne otrăvesc și nu ne lasă să evoluăm. Sună rezonabil, dar…
Imagine generata cu AI
…sunt unii oameni care nu pot fi iertați. Evident, m-am simțit defectă pentru că, iată, eu nu pot ierta o anumită persoană. Această persoană a greșit față de mine și soțul meu. Și de aici mi-am pus o serie de întrebări mie însămi pentru că există niște implicații. Astfel, lipsa iertării nu ne provoacă durere chiar dacă implică faptul că nu ne dorim să reluăm legătura cu persoana respectivă, nu îi ducem lipsa și mai ales orice perspectivă de prezență a ei în viața noastră ne provoacă un puternic disconfort.
De fel, nu sunt un om ranchiunos. Trec multe lucruri cu vederea, înțeleg și perspective diferite de ale mele, accept ca sunt lucruri pe care și eu am nevoie să le corectez la mine, îmi cer iertare sincer (iau măsuri să nu mai greșesc). Doar că în cazul de față nu pot ierta la nesfârșit. M-aș trăda pe mine însămi. Persoana de neiertat despre care vorbesc nu este fericită decât în momentul în care cei din jur renunță la sine pentru fericirea ei. La noi acasă e liniște, e pace. Suntem o familie din doi adulți, doi copii și ne descurcăm foarte bine cu tot cu provocările de părinți de copii în România. Când vine persoana respectivă în vizită, brusc nimic nu mai e bine. Părerile și starea ei oscilează de la minunat, senzațional la parcă nu e chiar așa bine, eu pot face mai bine. Practic orice, chichiță se transformă într-un cârlig care atrage cu sine o plasă cu mâl ce nu ne aparține.
artă: ucraineanul Alexander Milov. foto Andrew Miller
Motivul pentru care nu am putut și nu pot să o iert se referă la faptul că, deși a fost descoperită, ea nu a dorit nici o clipă să îndrepte ceva. Ea consideră în continuare că nu a greșit cu nimic, ea nu e vinovată, ci cei din jur (oricine altcineva). În momentul în care încearcă să i se explice că a provocat durere, se retrage sau ocolește subiectul. Nu și-a cerut niciodată iertare și pare că nu îi pasă de ceea ce avem nevoie, ci ceea ce își dorește ea pentru sine, dar de la noi. Însă asta nu e totul. Ce își dorește ea e bun și corect, iar faptul că îi ne împotrivim ar trebui să ne transforme pe noi în personajele negative.
Bun, să zicem că trecem peste. Ce a fost este în trecut, ștergem noi totul cu buretele și o luăm de la capăt. Surpriză! Comportamentele ei deranjante continuă. Nu există nici o îmbunătățire și are un comportament intenționat îndreptat mai ales împotriva mea.
Am realizat cu această ocazie faptul că trădarea nu poate fi iertată. Noi am fost trădați, asemenea celor din jur, pentru că persoana respectivă a ținut “o campanie” continuă de a-și demonstra bunele intenții, corectitudinea, implicarea, dorința de a face bine, inabilitatea de a răspunde cu rău, religiozitatea, sinceritatea. Doar că faptele au dat-o de gol la un moment dat și când i s-au cerut explicații, nu a dorit să le ofere, ba mai mult, încerca să își acopere urmele sau mințea. Însă era acel gen de minciună care arată ce părere proastă are față de noi.
Fiind rudă, am încercat pe termen lung o remediere. I-am oferit nenumărate ocazii să vorbească, să clarifice. Nu a făcut-o niciodată. Când i se puneau întrebări directe de clarificare, pur și simplu alegea să tacă. A mințit atât de mult de-a lungul timpului și a încurcat atât de mult evenimentele și faptele sale, încât orice explicație ar fi incriminat-o la un moment dat, fapt care ar fi arătat cât de mare e trădarea ei.
Singurul motiv pentru care, în opinia ei, ar trebui să existe o împăcare este pentru că îi e dor de noi. Nu am văzut o clipă căință în sufletul ei, deși din partea noastră a existat feedback, au fost clarificări. Am constatat că e conștientă când ne supără și totuși nu se poate abține. De mai multe ori am surprins-o chiar cum zâmbea, uitându-se în același timp la noi să ne vadă reacțiile.
Un trădător nu mai poate fi reabilitat niciodată. Chiar dacă i se oferă iertare, nu i se mai poate oferi și încredere. Și atunci mă gândesc, de ce ar trebui să ținem alături o persoană în care nu avem încredere, care ne deranjează și care e clar că nu are intenții pozitive? În acest caz, iertarea nu și-ar îndeplini scopul, nu ar aduce pace, ci ar crea durere. Conștientizarea faptului că unii oameni (chiar mulți aș zice) sunt răi și că înrudirea nu e o condiție obligatorie pentru o relație pozitivă e dureroasă.
…uneori, e mai sănătos să recunoaștem că nu toate relațiile merită să fie păstrate. Este un proces dificil și dureros, dar uneori necesar pentru propria noastră sănătate mentală și emoțională. De multe ori, suntem învățați că familia și relațiile de sânge sunt sacrosancte, dar adevărul este că nu toate legăturile de sânge sunt benefice.
Acceptarea acestui fapt nu înseamnă că suntem lipsiți de iertare sau empatie. Înseamnă doar că ne prețuim suficient pe noi înșine pentru a ne proteja de toxicitate. O relație sănătoasă este una în care există respect reciproc, comunicare deschisă și dorința de a se îmbunătăți. Când aceste elemente lipsesc, nu trebuie să ne simțim vinovați că alegem să ne distanțăm.
A înțelege că anumite persoane nu pot sau nu vor să se schimbe este eliberator. Ne permite să ne concentrăm pe cei care ne aduc bucurie și liniște în viață, pe relațiile care ne hrănesc sufletește. Este important să ne înconjurăm de oameni care ne sprijină și ne respectă, și să nu ne lăsăm definiți de relații negative, indiferent de legătura de sânge.
Iertarea nu înseamnă întotdeauna reconciliere. Iertarea poate fi un act personal, un mod de a ne elibera de povara urii și a ranchiunei, fără a permite persoanei care ne-a rănit să reintre în viața noastră. Este un act de autovindecare, nu neapărat de reconectare.
Astfel, am învățat că a ierta nu înseamnă a uita sau a permite continuarea unui comportament nociv. A ierta înseamnă a recunoaște durerea, a o accepta și a alege să nu ne lăsăm definiți de ea. Este un proces personal, care poate include distanțarea de persoana care ne-a rănit, dacă aceasta este ceea ce avem nevoie pentru a ne vindeca și a merge mai departe.
Nu cred că trebuie să ne simțim vinovați că alegem să ne protejăm și să ne creăm un mediu pozitiv și sănătos. Iertarea poate exista alături de limite clare și sănătoase. Relațiile autentice și bazate pe respect reciproc sunt cele care ne vor ajuta să creștem și să ne dezvoltăm, iar recunoașterea acestui fapt este un pas important spre vindecare și pace interioară.
Sunt convinsă că sunt mulți oameni care au trecut printr-o experiență asemănătoare. Mulți alții se mint că au iertat, când poate că nu e așa. Presiunea socială e uriașă pentru iertare. E un mecanism natural care ajută la crearea și menținerea societății actuale. Dacă presiunea nu ar fi pentru iertare, ar fi pentru dreptate. Am ajunge să ucidem cu pietre, la propriu. Eu aș spune că e mai înălțător să ne acceptăm și să ne iertăm când nu putem ierta. Corpul nostru, psihicul, sufletul nostru nu sunt rele atunci când căutăm iertarea, dar constatăm că nu o putem oferi. Acestea încearcă doar să ne protejeze. Poate că totuși, neiertarea fără răzbunare este totuși o iertare pasivă. Voi ce spuneți?
Guest post by Daniela Cazacu
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
