S-au împlinit două săptămâni de proteste, care mai mult au amărât sufletele celor ce-şi doresc schimbarea stăpânilor ieşind zilnic în pieţele României sau butonând telecomanda televizorului. Două săptămâni, care au împărţit ţara în „noi” şi „ei”. Două săptămâni în care tanti Rodica de la etajul şapte nu mai are voce de atâta urlat în piaţă şi a jurat că nu mai vorbeşte până o muri cu madam Preda de la doi, pentru că n-a ieşit la revendicări alături de ea, portocalia naibii! Două sptămâni de „certuri”, „blocări” şi „raportări” pe reţelele de socializare. Două săpătmâni ce-au înghiţit, ca şi când n-ar fi existat, ziua Culturii Naţionale, aniversarea poetului nepereche şi ziua Unirii, parcă mai întunecată ca niciodată, bruiată de huiduieli, ciomege pe spinare, sticle incendiare…
În ultimele două decenii, realitatea n-a fost expusă mai hidos pe ecranele TV, în special de 24 ianuarie. Am descoperit cu ciudă că hora Unirii de la Iași, a fost „rezervată” , – ca o masă de la crâșmă! – unui grup restrâns de cetățeni și politicieni. Au dănțuit și țopăit, fiecare pe ritmul lui: unul, disco, altul, rock, câțiva, tango, trei, populară, când în sus, când mai la stânga, când mai la dreapta, în funcție de orientare. Asta în timp ce alți oameni veniți în piață să se bucure, și ei, unii poate veterani de război!, au fost puși „la respect”, după gardurile metalice ale jandarmeriei. Am mai auzit, apoi, un cor mixt de huduieli, în momentul depunerii coroanelor de flori de către reprezentanții guvernului.
Din când în când, la televizor apăreau imagini, ca-ntr-un coşmar dureros şi prea colorat, cu „recuzita” bineştiută, formată din cruci, copârşee, pancarte, spânzurători confecţionate de mâna omului şi vuvuzeaua, ceva mai evoluată decât flautul din os preistoric.
Apoi, figurile triumfătoare ale celor doi lideri: Ponta (cu fular roșu. Îi vine foarte bine!) și Antonescu, înotând ca un sportiv în mulțime, pe spate, pe burtă și în stil fluture. Seara s-a încheiat cu îmbrânceli, când au venit cârnații și fasolea! Dar măcar atunci, cetățenii s-au mai oprit din țipat, că nu puteau urla cu gurile pline.
La Focşani, şi nu numai acolo, se cânta cam aşa: Ieşi a-fa-răă/ Javră ordinaară!/ Ieşi a-fa-răă/ Javră ordinară! Ritmul sacadat, ca la meciurile dintre Dinamo și Steaua de pe vremuri, vocile bărbătești distruse de tutun și laringita patriotică a ultimelor zile, glasuri triste, în falset, dar amenințătoare, într-un ambitus limitat, de doar 2-4 note muzicale în suiș și coborâș, par venite din Comuna Primitivă. Atunci, melodia era însușită de copiii tribului înainte de a porni la vânătoare. În desenele rupestre, oamenii cavernelor înfățișau scena capturării animalului dorit, pentru ca acest lucru să se întâmple în realitate. Acum desenele, caricaturile și mesajele circulă în ciberspațiu, dar manierele au rămas cam aceleași.
Acum, e puţină linişte, sunt 22 de oameni în Piaţă şi afară ninge cu frişă şi zăpadă şi tristeţe pe obrajii ţării mele. Lumea parcă a încremenit câteva clipe la o intersecţie. Vorba lui Ilie Moromete: „Niculae, unde mergem noi, domnule?”
Exact! Unde mergem noi, domnule?
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
