Să mă apuc să fac un copil înainte de a-mi fi construit o viață, sau măcar să fiu pe aproape de a-i pune acoperișul ori de a-i da ultimul glet, mi se pare la fel de infantil, inconștient, iresponsabil și chiar tragic, cum este achiziționarea unei mașini în leasing doar pentru că îmi permit să supraviețuiesc până la următorul salariu cu ce-mi rămâne după ce plătesc rata. Insist în exemplul meu aparent superficial – prima zi de salariu din viața oricui lasă greșita impresie că îți permiți ceea ce îți dorești, iar dacă se mai poate și în rate, e de-a dreptul excepțional!
Știu, este o comparație cumva forțată, mai ales pentru cei care iubesc posesiv și își caută împlinirea în afara propriei ființe (acum am ridicat un alt semn de întrebare probabil urmat și de unul de exclamare, dar un-i bai :)) și s-ar putea să fiu catalogată drept materialistă sau insensibilă. Dar dacă dezbracăm subiectul de straiele normelor social convenționale și de cele parental-educative transmise pe cale orală și mai ales prin propriul exemplu, ne rămâne doar crudul adevăr: copilul este o investiție, una continuă!, și trebuie să ți-o permiți! Altfel, te trezești eșuat în meseria de părinte, pentru care și așa nimeni nu este pregătit dinainte, un examen al vieții pe care îl dai în timp ce înveți lecțiile unei materii ce nu se termină niciodată. Un proiect pe viață, al cărui scop este de a pune bazele unei vieți bune pentru cea mai importantă ființă începând din momentul acela. Iar propriul eșec nu este singurul risc pe care ți-l asumi, cel mai mare, după părerea mea, este acela de a-l “eșua” pe el sau de a fi responsabil de neajunsurile-i ce vor deriva din eșecurile tale.
Nu mai trăim vremurile în care ne putem ascunde după o vorba “unde mănâncă două guri mănâncă și a treia” pentru că demult nu se mai reduce totul la atât.
Ne place să credem că am evoluat și totuși mulți dintre noi încă se mai luptă să scape din ghearele mentalităților limitative. Și din păcate, ei sunt exemplele fericite. Cele nefericite sunt aceia care nici nu-și conștientizează apartenența.
Prapastia dintre generații ar trebui să își facă simțită prezența aici, sprijinind un concept sănătos, nu numai acolo unde ne convine și unde folosim acest clișeu ca argument suprem în disputa cu cei pe care nu îi putem convinge altfel de presupusa noastră maturitate.
Este doar părerea mea. 🙂 A unei femei ce își dorește, însă știe că nu își permite momentan.
Dar care totuși nu poate să rămână pasivă în fața a ceea ce consideră a fi o greșeală. Revolta mea se manifestă aici doar la nivel declarativ, așa cum este și normal să fie. În realitate, alegerea îi aparține fiecăruia.
Iar dacă prin aceasta am jignit și nu am motivat la analiză și la crearea unui cadru cât mai potrivit apariției unui copil, să îmi fie cu iertare!
Da’ ce știu eu? Abia ridic pereții vieții mele. Chiar astăzi am mai pus o cărămidă. 🙂 Și mă gândesc cu groază că timpul ăsta de-l credeam prieten mi-e cel mai mare dușman.
Pe Alina o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Nimic nou sub soare: ignoranța în marș
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
