Unde evadăm din „bula” noastră

Viața din spatele ecranului de calculator din spatele termopanelor groase ale clădirii din sticlă are farmecul ei. Te instalezi în fața ecranului de 17 inci și-ți creezi propria „bulă”. O bulă, două bule, un infinit de bule. Spațiul tău de dincolo de lume. Și-n „bula” proprie începi să tastezi, să tastezi, să citești ce au tastat alții, să tastezi din nou. Și tot așa, până ți se ia de atâta tastat – tuturor ni se ia, până la urmă, de taste. De la tasta 78 în sus, începe rezistența la taste și non – rezistența la taste, la „bulă”. Bula salvează, acolo unde există „bulă”, există vise. Și acolo unde există vise, restul nu mai contează.

Eu evadez de obicei prin spatele „bulei”. Fac o poartă mică pe care o deschid cu o cheie pe care o pun bine și pe care uit, la un moment dat, unde am pus-o. Apoi ies pe poarta din spatele „bulei”, iau un taxi galben, mă urc în avion și cobor la prima, pe stânga, acolo, foarte departe. În general, aleg avioanele care ajung foarte departe. Acolo unde veselia contagiază. În general, mă molipsesc repede, când e vorba de oameni și locuri.    

Odată m-am molipsit în Botswana. Am luat un avion mare până la Johannesbourg și apoi un avion mic până la Gaboronne. La Gaboronne m-am simțit ca-n Bali, era verde, cald și puțin umed. De plouat, n-a plouat. Hotelul avea o grădină mare, verde, plină de maimuțe mici cu coada lungă. În mijlocul grădinii era o piscină și, de jur împrejurul piscinei, mese, oameni și chelneri.

În prima seară, m-am împrietenit cu maimuțele. În general, nu mă împrietenesc cu maimuțele, dar maimuțele acelea erau excepționale. Când întorceai puțin capul să privești piscina, maimuțele acelea excepționale îți furau bucata de salam. Sau de pâine. Bucată să fie. La a cincea bucată lipsă, am schimbat o privire usturătoare cu prima maimuță din dreapta. Prima maimuță din dreapta a transmis mesajul mai departe și așa m-am împrietenit cu maimuțele. Din priviri. Și din vorbă în vorbă. A doua zi, am închiriat o mașină și am plecat să văd savana. Savana cu animalele ei, dincolo de gard. Două ieșiri în savană, una de zi, una de noapte. Un peisaj lunar, niște oameni cățărați în niște mașini verzi și în rest animale de-o parte și de alta. Lei, maimuțe, gazele, elefanți și rinoceri. Eu, turista de departe, ele ignorând cu desăvârșire existența „bulei” . În rest, hopuri. Hopuri-hopuri. Îmi aduc aminte cum  la al zecelea hop era să cad. Mi-a fost atât de frică de lei, încât n-am căzut. Voiam prea mult să revăd maimuțele.

©Rob Gonsalves

La kilometrul cincisprezece, ni s-a servit ceai cald, chipsuri, cidru și bere. Am ales prost și am dârdâit toată seara. Oamenii credeau că vorbesc o limbă știută numai de mine, eu doar dârdâiam și visam la o plajă cu nisip alb și fin, în Maldive. Să stau toată ziua la soare și să privesc marea. De multă vreme îmi doream să stau toată ziua la soare să privesc marea, dar nu fusese să fie. Poate vacanța următoare sau poate că cea de după. Iminent, cel mai târziu cea de după. Marea nu dispare, Maldivele însă se scufundă.

Continuam să dârdâi pe limba Maldivelor și să privesc savana. Peisaj lunar în stânga, peisaj lunar în dreapta. Între timp, se lăsa seara, îmi cumpăram un polar verde pe care-l mai am și acum și mă opream deodată din dârdâit. Haine ștampilate cu amintiri. Ador ștampilele!  Deodată, nu știu de ce, îmi aduceam aminte de „bulă”. Neștiută corelație… Îmi dădeam seama c-am rătăcit cheia de la poarta din spatele „bulei”, dar nu o căutam. O căutam poate după. Peste. Poate. Până atunci, profitam de lodge. Era liniște și natura bătea la ușă, cu animale cu tot. Unele urlau, altele țipau, unele poate îmi făceau cu ochiul, dar eu nu le vedeam. Eu ascultam doar liniștea și-mi spuneam că e bine. Departe, exotic și bine.

Viața din spatele ecranului de calculator din spatele termopanelor groase ale clădirii din sticlă are farmecul ei. Te instalezi în fața ecranului de 17 inci și-ți creezi  „bula” proprie. Spațiul tău de dincolo de lume. Uneori ieși pe portiță din spatele bulei și uiți unde ai pus cheia. Pleci în Botswana și te trezești în Maldive. Privești marea, te bate puțin soarele în cap și te crezi în Bali.

În Bali aterizasem pe o vreme de ne-aterizat. Pista era un fel de fâșie în mijlocul oceanului și pilotul se dovedise un fel de expert în piste înguste. Ne întâmpinaseră oameni cu ghirlande de flori roz și ne cazasem la un hotel tradițional. Dușul era în mijlocul naturii și șopârlele făceau parte din decorul dușului. Spre deosebire de maimuțe, șopârlele nu pricepuseră mesajul nespus. Le-am privit în lung și în lat, dar degeaba. A trebuit până la urmă să le ignor. E greu să ignori șopârle pe pereți, noaptea. Aproape imposibil, dacă n-ar fi existat „bula”. Mi-am creat propria „bulă” sub un voal alb și am ignorat toată noaptea șopârlele. O bulă, două bule, un perete, un infinit de șopârle.

Acolo, sub voalul alb, am aruncat cheia în mare și mi-am promis să uit de tot de ecranul de 17 inci. Din păcate, viața din spatele ecranului de calculator din spatele termopanelor groase ale clădirii din sticlă își are rostul ei. Creează dependența de «altceva». Zece zile mai târziu, în mod pragmatic și rațional, am decis să caut cheia. Un fel de plictiseală de șopârle greu de explicat. Îmi lipsea farmecul imposibilului și m-am întors.   

Pe Daniela o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.