Mda…, am ajuns la capăt. Drumul nostru împreună, aparent pe aceeași direcție, aici ia sfârșit. Mă voi îndrepta pe potecile sortite mie, iar tu vei coborî în gara ce ți-ai ales-o ca destinație singur, cu fiecare deschidere a gurii tale. M-ai lăsat fără cuvinte, mai întâi de uimire arătându-mi ce om minunat ești tu, un adevărat nestemat, neapreciat la adevărata sa valoare, un nestemat picat în mâna cui nu a trebuit. M-ai lăsat mută și a doua oară, însă de data aceasta de cea mai rea uimire: fiecare deschidere a gurii tale, deschidere ce ar fi putut să salveze două suflete, nu a făcut altceva decât să ne arunce și mai tare în ghearele deznădejdii, urii și iată cum dragostea ajunge să doară. E atât de fină și insesizabilă granița dintre dragoste și ură, încât de multe ori ne trezim prizonieri în niște situații din care nu mai vedem ieșire sau singura ieșire fiind cea rușinoasă, lașă, punându-ne capăt existenței, în singurătate, de parcă astfel am fi scutiți de suferință sau am face un bine cuiva.
Artwork by Tran Nguyen
Am rămas singură pe cărările mele, fără bărbatul pe care l-am iubit și pe ale cărui minciuni frumoase le-am crezut inclusiv când ele au luat forma meschină „mai lasă-mă un an lângă ea (fosta), mi-e milă de ea că nu o să mai facă în veci un copil dacă o părăsesc acum!” și îmi dau frumos două palme să îmi fac sângele să circule în obrăjorii inundați de lacrimi de adolescentă naivă, ba chiar proastă aș putea spune în acest caz, și apoi îmi revin și realizez că exemplarul ăsta „perfect”, cu care am ales să îmi unesc viața dând naștere unui copil născut din dorința amândurora, dar sincer vorbind, mai mult a lui, pentru el e cel ce stătea cu ochii zgâiți în testul de sarcină făcut de multe ori și înainte de vreme, doar, doar, o vedea două dungi roșii vestitoare a potenței animalului frumos, numai perfect nu este. Femeie, îmi zic, tu proastă ești! Ce bărbat care iubește o femeie, nu are importanță ce femeie, gândește și vorbește așa! Ăsta, probabil, nu a iubit-o vreodată nici pe mama lui, cea care i-a dat viață, pentru că, dacă ar fi iubit-o, nu și-ar fi permis în veci să gândească și să vorbească așa. Îmi pare rău, mămica lui V, dar ai crescut un defect. Atât de defect e puiul tău, încât încep să mă urăsc că pot să îl iubesc așa, pentru că asta e încă acolo, în sufletul meu umbrit de ură și dezgustul pentru ce mi-a făcut și, să fiu sinceră, și pentru ce îi face și ei. Ar trebui să o văd ca pe o rivală, dar nu e, o văd ca pe o proastă, asemenea mie, o victimă a acelorași sentimente, a aceluiași idiot.
Doamne, îl urăsc și îl iubesc deopotrivă și nu știu, zău, cum o să mă împac cu mine, nu știu cum îmi voi continua drumul în bezna asta la care o clipă nu m-am gândit până acum. Mă simt oarbă, neputincioasă, dezorientată, îmi vine să plâng și să râd deopotrivă. Asta sunt eu azi, mai ieri eram femeia sigură pe ea, sigură pe el, sigură pe ce vrem și pe ce visam împreună. Unde ai dispărut, defectule? Eu încă te caut! Și cred că aș fi putut să îmi continui mai ușor drumul în bezna asta, pe cărările-mi străine, cu tine, chiar și reparat.
Cu puțin efort și din partea ta, în epoca asta, aș fi făcut rost și de o garanție extra, că nu te vei mai defecta pe traseu, ți-aș fi fost eu ție soluție și tu mie companion în neant, dar ai ales să dispari…
Unde ești, V?
Guest post by UNA
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
