Acum câțiva ani, o prietenă a adus în gașcă o carte. Veche, groasă. Cu o poveste din perioada interbelică, cred eu. O poveste în care ne-am regăsit toate, pe rând. În cel puțin un personaj. Eu cred că m-am regăsit în toate personajele.
„Una din noi e de prisos”, semnată Catrinel (pseudonimul Sidoniei Drăguşanu), nu este un roman ca oricare altul. Este un roman compus din scrisorile unei fete către prietena ei, scrisori cu întâmplările din viața acestei fete, iubirile și dezamăgirile ei, lucrurile bune și rele care i se întâmplau. La finele cărții există și o scrisoare-răspuns la zecile de epistole.
Cred că e genul acela de carte care se plimbă din mână în mână și povestea despre ea se duce mai departe. Nu știu unde a ajuns cartea. Căci nu este o carte care să stea la cineva, e musai să plece mai departe.
Nu are nimic siropos în ea, toate epistolele sunt scrise cu o sinceritate dezarmantă, curat. Viața acelei fete este cumva la fel ca viețile noastre, deși ea trăia la 1900 și ceva. Dramele ei au fost dramele noastre. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Cumva, ajungem să fim de prisos într-o relație sau printr-o conjunctură la care nici nu ne-am gândit. Cumva, în timpul vieții, noastre ajungem să fim „cealaltă femeie”, aceea pe care am urât-o așa de tare. Ajungem să iubim iubirea altcuiva.
Cred că fiecare dintre noi (cel puțin o dată în viață) a iubit bărbatul altei femei și, tot cel puțin o dată în viață, a pierdut o iubire pentru o altă femeie.
Cu dragostele nu te pui! Eu așa am auzit. Fetele astea din carte ajung să trăiască așa ceva. Una din ele, ca personaj și cealaltă, ca observator, implicată indirect în istoria cu iubirea. Cumva, mereu există cineva de prisos.
Chiar dacă noi înșine suntem de prisos, nu avem curajul să renunțăm la ceea ce credem că este iubirea noastră. Din egoism. Eu i-aș spune răutate, de fapt. „Dacă iubești pe cineva, lasă-l să plece”, așa zicea cântecul, nu? Pe bune?? Nu prea am văzut pe nimeni care să renunțe așa ușor…
Oamenii preferă să se amăgească. Nicio femeie nu va lăsa un bărbat (pe care crede că îl iubește) să o părăsească pentru o altă femeie pe care el crede că o iubește sau de care este îndrăgostit. Mai bine are răbdare până își găsește pe cineva și ea. E ca în vorba aceea din bătrâni: de ce să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa!:))
După 9 ani de zile îmi aduc aminte un singur nume… Eli. Şi mă umflă râsul. „Una din noi e de prisos” este o poveste atât de frumoasă, de sinceră. În viața noastră de la anul 2000 până azi nu mai există așa povești sincere și frumoase.
Numai unele iubiri sunt așa. Dar acelea sunt rare și deseori se transformă în amintiri. Frumoase, dar despre care oamenii doar vorbesc. În șoaptă. O iubire doare cu siguranță pe cineva, undeva.
Nu există bărbați fără foste iubite, nu există femei care să nu suspine după foști iubiți. Suntem o rasă de nemulțumiți, cu iubiri care vin și pleacă. Am citit eu demult, undeva: Să nu îți clădești fericirea pe nefericirea altcuiva. Pe bune??
Sidonia Drăguşanu, 2013
Comentariu lăsat de Alexandra Popescu la articolul „Cum vrei tu” o făcuse să se gândească la divorț.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
