La intrarea în Predeal, îmi sună telefonul. Număr necunoscut, răspund. O voce suavă mă întreabă dacă mai am “scroafa aceea de carne” de vânzare. Pufnesc în râs și-i răspund că n-am avut niciodată scroafe de carne. Poate bunicii, mai demult, în cotețul din spatele curții, care fusese transfomat între timp în locuință pentru găini pentru carne și ouă, dar dispăruse de tot de când interziseră “ăia” creșterea animalelor de curte la oraș. De atunci, imediat după Revoluție, în afară de mâțe, nema animale de curte.
Vocea suavă, dezamăgită, îmi spune că e ciudat că nu mai am animale de curte, că “acolo” în anunț era indicat numărul meu. Adică poate că nu mai am scroafa, c-oi fi dat-o deja, dar de ce nu-i spun direct c-am dat-o, ce e atât de greu să recunosc că e vândută?
Dilema numărul unu: să-i închid în nas, să-mi văd de filmul de pe HBO Go? Să mă transform în crescător de scroafe de carne de dragul discuției? Să încerc încă odată să-i explic că a greșit numărul? În virtutea felului meu de a fi aleg variantă trei și-i repet că a format greșit. Sau poate că cineva a dat numărul meu din greșeală? Sau l-a dat doar ca să se amuze că poate îl invadase o plisctiseala subită de început de toamnă.
Vocea suavă îmi spune că verificase, formase corect. ERA numărul meu. Apoi mă întreabă dacă am dușmani. Conversația asta devine deodată a dracului de interesantă. Filozofia în jurul scroafei începe să mă prindă, de dragul artei. Ca tot omul care se respectă, am dușmani. Dar stau în umbră și acționează când îmi e lumea mai dragă. Dacă e vreunul de vină în cazul de față, a lovit la fix. Mai mare dragul să explici vocii suave și necunoscute că n-ai scos nicio scroafă la vânzare.
Între timp am ajuns la Azuga și, de vreo 15 minute, acolo am rămas. Duminica e jale pe valea Prahovei. Nu există interes vădit pentru autostradă. Se invocă motive diverse și variate. Toți au o părere foarte bine formată privind importanța sau non-importanța subiectului. Unora le place la nebunie Brașovul, alții consideră că numai fițoșii îl frecventează. Nici nu știu în ce categorie să mă așez. Nu mai e nici Brașovul ce era odată.
Pe vremuri, când bunica creștea porci în curtea din spatele casei de la Brașov, exista industrie la Brașov. Când nu creșteau porci sau găini, oamenii mergeu la lucru întrei schimburi. Și nu aveau nevoie de autostradă, că pe vremea aia mașina era un lux și fițoșii îi numărai pe degete. Era foarte bine așa, fiecare om cu scroafa lui. Cui să-i trebuiască autostradă? Cine n-avea scroafa făcea troc pe ouă. Sau pui. Sau ce mai «cădea». Exista o piață de desfacere subterană. Mulți se plângeau că n-au, dar puțini mureau într-adevăr de foame.
La ieșirea din Azuga îmi vine s-o întreb pe vocea suavă ce planuri are cu scroafa. Nu apuc s-o întreb că mă întreabă ea cu cât am dat-o. Scroafa. Dilema numărul 2 – o variantă aproape similară a dilemei numărul 1: să-i închid în nas, să-mi văd de amintirile din Epoca de aur? Să mă transform în crescător de scroafe de carne de dragul discuției? Să încerc încă o data să-i explic că a greșit numărul? În virtutea felului meu de a fi aleg varianta trei și-i repet n-am de dat nici o scroafa. Ajungem la Bușteni și se pierde semnalul. Vocea suavă dispare în neant și nu mai revine cu apelul până la Sinaia. La Sinaia, mă sună să-mi spună că nu mai vrea scroafa, că a făcut bărba’su rost de alta.
Nu mai zic nimic. Închid.
În încă două ore până la București uit de scroafe. Bună și lipsă autostrăzii la ceva.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce se întâmplă dacă mă suni, dacă mă auzi? Te rog, vorbește cu mine!
Nu-mi cereți numărul meseriașului
Ce înseamnă demența digitală și cum se transformă creierul tinerilor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
