– continuare de aici –
În taxi, atmosfera se mai domolise. Pe geam, Vlad privea prin jur la micile schimbări care apăruseră între timp prin cartiere, rememorând gânduri vechi, diverse, răzlețe de la plimbările trecute cu taxiul. Mereu fusese fermecat de geamul de la taxi. Parcă avea posibilitatea să vadă lumea de undeva din afara ei. Se gândea la toate acele gândurile de avalanșă, care au luat în timp forma unui bulgăre de zăpadă. Trăgea cu ochiul când pe geam, când la Andreea, când în trecut, când în viitor. Taxiul îi oferea o claritate a unui proces de gândire pe care îl începuse demult. Mulți îi spun extrospecție, alții îi spun inutilitate, dar ce știu ei? Din nou sunetul de la telefonul Andreei îl irita până sub piele. Nu știa ce îl deranja mai tare, lipsa de atenție din partea ei sau faptul că se simțea însingurat de ea cu fiecare notă metalică care ieșea brutal din mica cutiuță muzicală a femeii moderne, numită telefon.
– Ridică ochii din telefon.
– Ce? Poftim?
– Ridică ochii din telefon.
– Nu pot să cred că aud asta. Îmi și comanzi, Vlade, ce să fac?
– Îți sugeram doar să ridici ochii din telefon. Atât. Fă ce vrei!
– Stai puțin.
Vlad se gândea să dispară. Nu avea sens să fie gelos pe un telefon. Un obiect neînsuflețit aflat la buna discreție a femeii. Era ridicol, oricum ar fi încercat să pară. De rușine, se gândea să plece pur și simplu. Oricum, ar fi părut un gest de mare macho să plece și să o lase în taxi.
– Opriți aici, vă rog.
– S-a întâmplat ceva Vlad? Ce vrei să faci?
– Nimic important. Stai liniștită. Opriți fix aici.
– Vlad unde te duci?
Vlad închise portiera cu un aer lejer, teatral. Îi făcea bine aerul normal. Cel condiționat din mașină îl tulbura. Nu-i plăceau incubatoarele, de orice fel.
– Vlad! Ce-i cu tine? Nu pot să cred că, pur și simplu, a plecat.
– Poate era mai bine să ridicați ochii din telefon, sugerează șoferul.
– A fost doar un joc, ce naiba. Îl fierbeam puțin în suc propriu. Ce fac acum?
– Mergem în parc, spune ironic șoferul.
– Cum în parc? Ce să fac singură în parc? Offf! Bărbații nu mai au răbdare deloc cu noi, cu femeile.
– Sunt complet de acord cu dumneavoastră.
– Da?
– Categoric. Unde vă las în parc! La ce intrare?
Andreea simțea o furie reprimată care venea din gol, din neant, peste ea. Devenea iarăși un ocean de sentimente de culoarea înecului. Se lipise de geam cu telefonul alunecându-i încet într-o mână. O lacrimă bătea la colțul ochilor pentru supralicitarea lui Vlad. Nici măcar nu mâncase înghețată.
– Am luat de căpșuni, cea de vanilie se dă ca pâinea caldă. N-ai timp să o prinzi.
– V-ați întors repede, subliniază șoferul.
– O fost puțin coadă.
Andreea își acoperea rimelul care se scursese ușor pe obraji. Nu putea să-și dezvăluie vulnerabilitatea, așa că se prefăcu supărată de presupusul abandon.
– Se topește! Hai!
– Ai plecat fără să spui nimic. M-ai lăsat, așa, cu domnul șofer, fără să-mi răspunzi, fără să zici și tu ceva.
– Mă grăbeam, știi cum e.
– Nu, nu știu cum este.
– O surpriză e o surpriză. Căpșuni!
Luă cu repeziciunea înghețata. Își trată supărarea inventată cu căpșuni. Acum se alinta cu adevărat. Vlad surâdea îndelung. Ghicise înghețata (așa spera și el) și, mai ales, avusese parte de o reacție spontană din partea ei. O reacție din care nu orgoliul ei era în centrul lucrurilor. Asta putea să iubească la ea, fără altă frică de altceva. O privea cu blândețea unui bărbat care știe ce poate iubi. Și cât de frumos mânca înghețată! Visa să o sărute până la ultima savoare de căpșună. Și ea surâdea, dar cu perdea. Nici ea nu știa de ce, dar nu voia și nici nu putea să-și astâmpere pofta de a-și linge degetele albe acoperite de înghețată.
Șoferul surâdea și el.
– va urma –
Citiţi şi
O povestioară cu tâlc, de unde vine și vorba “cunoştinţe de şofer”
Ce se întâmplă dacă mă suni, dacă mă auzi? Te rog, vorbește cu mine!
Nu-mi cereți numărul meseriașului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
