Reporterul intră resemnat în blocul de pe strada cu mult renume prost. Uneori își blestema alegerea meseriei, maică-sa îi spusese că poate deveni orice, însă el nu o ascultase. Voia să arate lumii adevărul, să descopere cazuri șocante și să dărâme sistemul. Pe drum, însă, se pierduse undeva – oare unde? – și ajunsese reporter la un ziar de mâna a 3-a, unde redactorul șef îl trimitea pe teren la cele mai tâmpite cazuri. Cum ar fi ăsta la care mergea acum: o fată murise înghețată de frig într-o sufragerie și el trebuia să meargă să ia interviu rudelor. De ce dracu’ fusese atât de proastă încât să stea într-o cameră fără geam, fix în mijlocul iernii? Lumea normală își pune geamuri când se sparg, nu stă să moară în camera înghețată. Și a naibii, că se mai găsise să moară și la etajul 4, într-un bloc fără lift.
Ciocăni la ușă, gâfâind, și mai aruncă o înjurătură redactorului șef care nu reușea să îi vadă adevăratul talent și-l trimitea la toate idioțeniile de cazuri. Nu răspunse nimeni, așa că mai ciocăni o dată și se hotărî că, dacă nu răspunde nimeni nici de data asta, are să plece să ia interviu celor care stăteau la moaște: alți proști! La ce naiba alege lumea de bunăvoie să stea să înghețe de frig în octombrie ăsta geros în care tocmai a nins? Pesemne, ca să îi facă lui viața grea, asta e clar.
Într-un final, din spatele ușii se auzi un pas târșâit. „Normal că e acasă”, își spuse reporterul. „De ce naiba nu și-ar fi găsit ocupație într-o zi de joi ? Numai ca să îmi îngreuneze mie muncă, de aia!”
O yală scârțâi și în ușa deschisă se arătă un flăcăiandru, la vreo 25 de ani, puțin negricios, cu cearcăne sub ochi. Îi deschise ușa fără să scoată un cuvânt și se întoarse pe holul mic plecând spre camera din capătul lui. Cu pași mici, intră și el. La doar un metru distanță, era o cameră obscură, rece ca moartea. „Pesemne, aici e locul”. Pe un fotoliu și o canapea rupte, erau adunați alți oameni, îmbrăcați în negru și tăcuți.
– Bună ziua, sunt reporter la ziarul de cartier, aș vrea să vă pun câteva întrebări, e cineva amabil să îmi răspundă?
Cei cinci din încăpere se uitară lung la el, rupți parcă dintr-o altă lume de un zgomot necunoscut. „Jelesc ca proștii, oricum nu mai au ce-i face.”
Flăcăiandrul se întoarse spre el și îi arătă spre o altă cameră, apoi plecă înainte. Reporterul îl urmă.
– Da?
– Aș vrea să vă întreb ce s-a întâmplat aici.
– Ce să se întâmple, nimic. Eu i-am spus să vina în cameră, vezi și tu că aici e căldură. N-a vrut, eu n-am nici o vină.
– Dar nu v-a dat de înțeles că ar vrea să rămână și să doarmă în camera aceea?
– Nu știu, n-a zis nimic, mie mi-era somn și aș fi vrut să ascult un album, așa că m-am dus în cameră și n-am mai ieșit până dimineață, când m-am dus la baie. Vezi și tu că baia e lângă camera asta, nu trec prin sufragerie spre ea.
– Și când v-ați dat seamă că lipsește din pat?
– Când am văzut că pisicile cer de mâncare și că nu le-a dat – normal că nu le-a dat! Așa că m-am dus să le dau, dar am văzut că nu mai au. Și m-am dus să o întreb ce le dau de mâncare.
– Au existat semne înainte că ar fi vrut să doarmă în camera aia înghețată?
– Mai avea ea faze, mai spunea din când în când chestii, însă întotdeauna îi explicam de ce e greșit ca ea și își revenea, tăcea. N-a vrut niciodată să mă asculte.
– Mulțumesc, mai e cineva cu care aș putea vorbi aici?
– O chem acum pe mama ei.
Reporterul își notă în carnețel: „nici un motiv serios – ale dracu’ femei, până și când mor dau bătăi de cap și încurcă viața altora”. Pe ușă intră o femeie mică de înălțime, cochetă, cu mult aur pe mâini și cu o postură de stăpână a lumii.
– Săru-mana, doamnă, condoleanțe!
– Mulțumesc… Și oftă adânc.
– Spuneți-mi, doamnă, ce s-a întâmplat?
– Dacă nu i-a plăcut acasă, așa îi trebuie, să moară de frig în camera aia. Eu i-am dat bani, n-a înțeles deloc că greșește. Și unde s-a mai văzut să moară de frig? Eu ce le zic celorlalți? Că fiică-mea a murit ca un boschetar, de frig?! Cum să mai ies eu din casă acum?
– Dar dumneavoastră nu știați situația?
– N-o știam exact, decât așa, câte puțin. Știți, noi n-am avut niciodată conexiunea aia, că n-a vrut să o construiască.
– A spus vreodată că ar vrea să adoarmă în vreo cameră înghețată?
– Păi ce, doar nu era să ascult la ce spune ea, știa ea ce e bine? Nu vezi că m-a lăsat singură, acum, la bătrânețe? Ea și taică-su’ care aveau vise dintr-astea, și ăla alt nebun. Semăna leit cu el, că mai bine n-o făceam dacă știam ce bătăi de cap și câți bani am să cheltui cu ea. Îți dai seama ce risipă, acum, să o duc până la cimitirul de lângă casă? Eu am atâtea cheltuieli și ea a trebuit să mai ceară.
– Mulțumesc, doamnă, aș vrea să vorbesc și cu prietenii ei, dacă se poate.
– Nu știu, n-am reușit să dau de ei, nici nu cred că avea. Are, acolo, niște numere și nume, da’ n-a răspuns nimeni la telefon până acum. Și mai bine n-ar veni, că tre’ să le fac și lor porții la praznic.
Reporterul se ridică și arătă spre ușă.
– Eu am să plec, acum, dacă nu vă e cu supărare.
– Să mai veniți pe la noi, vă așteptăm.
Își trase fesul mai tare pe cap, își îndesă mâinile în buzunare și plecă, închizând ușa ușor, ca să nu deranjeze oamenii aflați înăuntru. Parcă afară era un aer mai cald decât în casa aceea. Începu să meargă pe alee, revăzând în minte ultimele momente:
„Nimic interesant aici, poate că la moaște am să am noroc să moară vreo unul și să fie un subiect mai bun.”
Citiţi şi
Nimic nou sub soare: ignoranța în marș
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
