Se odihnea seara în brațele ei. Cu degetele îngroșate de întuneric, vânturate prin felurite vertijuri ale vieții, imaginea ce se contura devenea sacrosanctă. În poala ei își găsise locul o poză veche de cameră, cum erau pe vremuri. Niciodată nu mai gustase perenul și evanescentul într-un amestec deopotrivă greoi, dar vioi. Epiderma îi tremura cu gândul la trecut și-i gudura speranța că orizontul dintr-un viitor oarecare s-ar putea să-i semene, iar visele ei nu ar mai fi vecine cu nebunia, ci cu posibilul.
Atârnau munți de trecut pe spatele ei ce ascundea, câteodată într-o lumină palidă vărgată de timpuri, un chip bătut de sare grunjoasă. Era sărată și bătută de amărăciunea vieții. Îi plesneau pungile de sub ochi odată cu așteptarea grea din prezent. Erau grijile mai mari decât casa ei și zilele mai lungi, se pigmentau carcerale în universul ei ce descompunea trecutul cu dorința nestrămutată de a lumina orice moment din viața ei care îi aducea aminte că este frumoasă.
Îi era dor de frumos, de acel frumos pe care îl remarcă și bărbatul la femeia de lângă el și care îi trezește acea fierbințeală groasă, făinoasă, care îi fură temporar rațiunea în favoarea intuiției. Putem spune, că aici este vârful de lance al bărbatului în materie de intuiție, mecanismul intuiției fiind taina cu care au fost înzestrate în mod statuar frumoasele creaturi fantastice numite „femei”.
În aer se încolăceau secundele fără paranteze, aerul devenea prea scump pentru un suflet care nu putea fi hain, indiferent de încărcătura emoțională din aer. Se prelingea violetul în cameră și bărbatul din poză parcă glumea cu vocea groasă arcuită pe consoane jucăușe ce îi erau doar ei dedicate. Astăzi se bucura doar de ecoul lor, trăind într-un univers propriu ce promitea cumva să conserve aceste amintiri. Memoria ei era intactă, nici timpul nu o mai putea altera. Într-atât de dor îi era. Strângea poza alintând chipul, rotunjind fruntea bărbatului, potrivindu-i pălăria pe care o scotea deseori cu aerul unui aristocrat deghizat în iubărețul ei de serviciu. Violetul acapara camera. Niște sunete bizare biciuiau secundele până la încolăcire.
Fetița ei, ce crescuse între timp, își făcea poze non-stop cu telefonul. Sunetul se propaga ușor printre pereți sau doar ei îi rămăsese sunetul artificial al telefonului în timpane. Fetița ei, ce între timp devenise mai mare, pendulând aproape isteric de la o stare la alta îi crease mamei sale o îngrijorare. O îngrijorare pe care femeia nu știa să o trateze cum tratează toate mamele, din toate timpurile, unghiurile strâmbe ale copilului. Spera să nu-i fure mințile aparatul și simțul pentru celălalt. Își dospise atât de multe lacrimi, că aproape suferea mocnit în fața ei, fără care fetița să reacționeze. Poate era reacția întârziată a micuței de a-și pedepsi mama pentru dezonoarea de a nu avea un tată în casă. Păcat că intuiția nu se activează și la vârste fragede.
Mama stătea spășită în prag, cu mâinile sprijinite ușor de sân, controlând lent un oftat. Se gândea doar la ce va strânge în brațe fiica ei când va veni momentul. Între timp, violetul din cameră se mai disipase.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
