Fulgerătoarea știre de după cea de-a 80-a Gală de decernare a Globurilor de Aur, cu pierderea fiicei celui care a fost „Regele rock & roll-ului/Elvis”, ne-a copleșit pe toți care văzusem recenta biografie cinematografică: Elvis. La fel, prima și cea mai puternică amintire despre Elvis Presley pare a fi una despre moartea lui. Avea doar 42 de ani, dar deja părea – în 1977 – să aparțină unei lumi mult mai vechi.
În cei 45 de ani de atunci, celebritatea sa a devenit aproape în întregime necrologică. Graceland este, în egală măsură, un loc de pelerinaj, dar și un mausoleu. Filmul realizat de Baz Luhrmann încearcă să risipească aburul funebru.
Așadar, cineastul îndrăzneț, a cărui relație cu trecutul a fost întotdeauna ireverențioasă și anti-nostalgică, vrea să șocheze publicul, vrea să-și imagineze cine a fost Elvis în vremea lui și ce ar mai putea însemna în epoca noastră.
„Nu l-am ucis pe Elvis”, spune Colonelul Parker, deși filmul sugerează altceva. „L-am făcut pe Elvis.” În mintea colonelului, ei păreau a fi „the showman and the snowman”/„omul de spectacol și omul de zăpadă”, parteneri egali într-o escrocherie de lungă durată, extrem de profitabilă. Colonelul este, într-un fel, un personaj desprins din Marele Gatsby; un om autoinventat, un arivist pe scena americană, un „domn Nimeni de Nicăieri” care tranzacționează totul în valutele instabile ale dorinței și părerii. De fapt, nici nu este colonel (lui Elvis îi place să-l numească „amiral”), iar numele lui adevărat nu este Tom Parker. Misterul originilor sale este invocat cu un efect sinistru, dar nu este pe deplin rezolvat. Dacă îi acordăm prea multă atenție, s-ar putea să preia el filmul, lucru care aproape că se și întâmplă. După ce s-a prăbușit în biroul său plin de suveniruri, un Parker aproape de moarte se trezește singur într-o cameră de spital din Las Vegas. Ziarele l-au etichetat drept un escroc, un trișor care a profitat de Elvis, așa că trebuie să se cam clarifice situația.
Prin urmare, intriga acestei biografii atipice îl prezintă pe Elvis (Austin Butler) drept victima unui om puternic și viclean. Acesta ar fi Colonelul Tom Parker, care narează din off și este întrupat de Tom Hanks, ca un munte de om, clădit parcă doar din substanțe proteice, cu un bizar accent și cu o sclipire diavolească în privire. Parker a fost managerul lui Presley pentru cea mai mare parte a carierei sale, iar Tom Hanks îl portretizează în parte ca un escroc, în parte ca pe un împăciuitor post-mortem. Din această perspectivă, regizorul Luhrmann pare mai interesat de vânzător decât de artist. Dar el însuși este genul de vânzător care înțelege puterea artei și este suficient de artist pentru a folosi această putere. Bunăoară, partea ce ține de biografia artistului este prezentată liniar: Elvis este bântuit de moartea fratelui său geamăn, Jesse, și îi e foarte devotat mamei sale, Gladys (Helen Thomson). Însă, relațiile cu tatăl său, Vernon (Richard Roxburgh), sunt mai complicate. Băiețelul sărac din Memphis își găsește drumul în studioul de înregistrări Sun Records, la vârsta de 19 ani. Apoi, sunt rapid bifate/prezentate etapele cu stagiul militar și căsătoria cu Priscilla (Olivia DeJonge), epoca de la Hollywood, o revenire difuzată în 1968, o lungă rezidență în Las Vegas, divorțul de Priscilla și spectacolul trist și umflat al ultimilor săi ani. În debut, dușmanul lui Elvis este senatorul segregaționist din Mississippi, James Eastland (Nicholas Bell), ale cărui fulminații împotriva sexului, amestecului de rase și rock ‘n’ roll sunt întrerupte cu o interpretare galvanică pentru „Trouble”. Mai târziu, Elvis este devastat de asasinatele din epocă: Dr. Martin Luther King Jr. (care a fost ucis „la doar trei mile de Graceland”) și Robert F. Kennedy. Aceste momente, care încearcă să-l conecteze pe Elvis cu politica epocii sale, sunt într-adevăr episoade care consolidează relația sa cu colonelul Parker, care vrea să-și țină «vaca de muls» departe de controverse. Când Elvis îl sfidează pe colonel – izbucnind în mișcări ample de șolduri, când i s-a spus „să nu miște nici măcar un deget”, filmul încearcă să reliefeze dorința de independență creativă. Austin Butler surprinde bine fizicul mocnit al interpretului Elvis, precum și jocul și vulnerabilitatea care au înnebunit mulțimile. Din păcate, vocea nu poate fi imitată, iar filmul remixează, cu înțelepciune, înregistrările reale ale lui Elvis, evitând să le reproducă defectuos.
Pelicula pare o poveste prin excelență despre rasă, religie și bani, oscilând între o fabulă pop și melodramă. Designul de producție (semnat de Catherine Martin, soția lui Luhrmann și Karen Murphy) este strident, pe alocuri, macabru, evocând bâlciul și vulgaritatea din Las Vegas. Excesul de satin și strasuri, filtrat de imaginea dominată de roșu (Mandy Wlaker) evocă o atmosferă de un erotism frenetic. Coloana sonoră zguduie cu zgomote de hip-hop (extinse într-o suită peste genericul de final), dar și cu frânturi de techno. Mesajul învăluit prin argumentul acustic al filmului este că amestecul lui Presley de blues, gospel, pop și country continuă să se transforme și să polenizeze și prezentul muzical.
Îndrăznețul cineast exploatează mult anarhia sexuală și nonconformismul de gen al rock ‘n‘ roll-lui timpuriu. Complicațiile sale rasiale sunt mai puțin prezentate. Lungmetrajul își pune eroul în prezența muzicienilor de culoare, printre care Rosetta Tharpe (Yola), Big Mama Thornton (Shonka Dukureh) și BB King (Kelvin Harrison Jr.), care îi oferă eroului sfaturi pentru carieră. Nu există nicio îndoială că Elvis, la fel ca mulți albi sudiști, din clasa și generația sa, iubea blues-ul și gospel-ul. (De asemenea, iubea stilul country și filmele western). Totul este remixat, plin de sunete pe care puriștii le-ar putea găsi anacronice. Dar nu a fost niciodată nimic pur la Elvis Presley, cu excepția vocii sale, pe care, auzind-o în toată gloria ei dureroasă și zdrobitoare, înțelegi cum acesta a declanșat un cutremur. Ultima parte a filmului lui Luhrmann nu este lipsită de plăcere: spectacolul „Trouble”, prin care Presley sfidează rasiștii din sud care se tem că muzica (și senzualitatea) lui se vor infiltra în America albă, este captivant. Baz Luhrmann ocolește alte părți ale ‘mitologiei Elvis ’, inclusiv diferența de vârstă dintre Priscilla și Presley (perechea s-a întâlnit în Germania, când Priscilla avea doar 14 ani) și episodul cu Richard Nixon.
Totuși, Elvis rămâne un simbol, mai mult mit decât carne și oase. Relațiile sale cu Vernon, Priscilla și anturajul cunoscut sub numele de „mafia Memphis” primesc, în film, un tratament superficial. Iar pentru aspectele legate de apetitul excesiv, sex și droguri, rămâne și mai puțin. Elvis funcționează cu siguranță ca un tonomat și oferă exact ceea ce te-ai aștepta de la un film realizat de Luhrmann: înclinația sa anticapitalistă, care descrie cât de des pot fi desconsiderate munca, arta și proprietatea în lumea profitului.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Baz Luhrmann
Scenariul: Baz Luhrman, Sam Bromell, Craig Pearce, Jeremy Doner
Imaginea: Mandy Walker
Montajul: Matt Villa și Jonathan Redmond
Muzica: Elliott Wheeler
Distribuția:
Austin Butler – Elvis Presley
Tom Hanks – Colonel Tom Parker
Olivia DeJonge – Priscilla Presley
Helen Thomson – Gladys Presley
Richard Roxburgh – Vernon Presley
Kelvin Harrison Jr. – B.B. King
Durata: 159 min.
Citiţi şi
Alege viața! – A Man Called Otto
Trei mame despre doliul în urma sinuciderii unui copil
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
