Iarăși sunt pe grabă. Abia reușesc să prind trenul care mă duce acasă. Căci, pentru mine, „acasă” va rămâne mereu casa părintească, unde mă întâmpină ființele cele mai dragi…
Trenul e arhiplin, dar îmi asumasem, că-i minivacanță și prevăzusem că nu va mai fi loc nici să arunci un ac… Îmi fac cu greu loc printre oamenii înșirați pe coridoare, dispuși să călătorească în picioare (dacă altfel nu se putuse) și intru în compartimentul meu. Îmi întâlnesc acolo „colegii de drum”: prietena mea, bucuroasă să vadă că am reușit să ajung, o domnișoară înaltă și elegantă, care deja se apucase să citească o carte și un bărbat cam rotofei, care butona un smartphone și mormăia, încurcat, ceva de neînțeles…
După ce mă instalez, se completează și ultimul loc, cu o doamnă cam boemă, cu chip luminos. Pornim astfel călătoria, în tăcere, fiecare cu gândurile noastre, pe care tot încercăm să le ordonăm, deși, ele, câteodată, se încăpățânează să se comporte ca un cub rubik…
„Domnișoară, mă ajutați, vă rog, să trimit un mail? Nu prea mă pricep să mânuiesc telefonul”…mi se adresează bărbatul. E foarte recunoscător că îl ajut. Ne continuăm apoi drumul în liniște…
Peste un timp, încep să vorbesc cu prietena mea, încet, să nu deranjăm. Strecor vreo două glumițe în conversația noastră… intimă. Bărbatul începe să râdă zgomotos, fără să ascundă că ascultase totul, în detaliu…
La un moment dat, încerc să adorm. Mă trezește, însă, din visare un puternic miros de… cârnați afumați. Bărbatul tocmai scosese din bagaj o caserolă și se pregătea să ia masa. Amica mea se înfurie și îl apostrofează: „Vi se pare normal să mâncați cârnați, într-un spațiu atât de mic, pe care îl împărțiți cu alte persoane?!” Omul nu înțelege cu ce greșise. Ba chiar îi oferă și ei o porție. Eu mă amuz. Doamna de lângă mine izbucnește în râs, privindu-mi prietena indignată. Îl roagă să deschidă fereastra și să acopere cu capacul… bucatele prea aromate. Bărbatul face întocmai ce i se spune, fără să crâcnească. Mestecă mirat și își trage de tricoul strâmt, care îi dezgolise puțin din rotunjimea burții.
Doamna de lângă mine, afișând un zâmbet larg și îngăduitor, își închide laptop-ul și se arată dornică de conversație, spre bucuria colegului nostru de călătorie.
Poate că tocmai spațiile înguste îndeamnă la mari destăinuiri. Aflăm astfel că bărbatul doar ce ieșise din spital, după o operație la coloana vertebrală. Abia aștepta să se refacă și să se întoarcă la muncă, în Olanda. O mătușă din București, unde fusese internat, îi pregătise… pachetul pentru drum.
„În Olanda?!” tresare femeia… E țara mea de suflet… Am locuit acolo 12 ani. Am rămas după ce mi-am terminat doctoratul. Erau pe atunci numai studenți și doctoranzi români. Acum s-a umplut de muncitori. Olandezii, să știți, se cam sperie de români… le e frică să nu-și piardă locurile de muncă… De doi ani stau în Suedia. Dar inima mi-a rămas în țara lalelelor. Dumneavoastră de unde sunteți? Și ce faceți în Olanda? Dacă nu-s prea indiscretă…”
Din contră, bărbatul se bucură să povestească. Și așa, discreția nu păruse punctului lui forte. Începe să vorbească, peltic și grozav de repede, oltenește: „Sunt din Turnu-Severin. Și n-aș fi plecat, vă spun drept. Am peste cincizeci de ani, nu mi-aș fi dorit să-mi iau viața de la capăt… mai ales prin alte țări… Unde mai pui că nu știu nicio limbă străină…” Oftează. „Dar, ce să-i faci? Nu pot să stau să mor de foame… am și familie… Sunt electrician. Am lucrat la Combinatul chimic din Severin. Toată viața. Dar s-a închis. Au rămas trei mii de oameni fără loc de muncă… Combinatul de la Halânga producea apă grea. Alimenta centrala de la Cernavodă… Dar poate vă plictisesc…” Omul vorbea cu pasiune despre locul unde muncise toată viața… „Nu, nu, vă rog, continuați… Și așa sunt plecată de atâția ani…vreau să știu ce se mai întâmplă prin țară…” îl asigură femeia de întreaga ei atenție.
„Dar vă dați seama… trei mii de oameni” continuă el „sunt de fapt vreo șapte-opt mii de persoane afectate… că avem și noi neveste, copii de ținut la facultate…” se întristează el… „Zilele astea, cât eram la spital, urmăream și eu la televizor… Cică o acuză pe doamna asta, de e prim ministru acum, de „înaltă trădare”… Vă spun sincer, eu sunt om simplu, mie nu-mi pasă unde are România ambasada în Israel… Și lor… ar fi trebuit să le pese mai mult de oamenii pe care i-au lăsat pe drumuri… Pe ei să-i acuze! Că au închis uzine și fabrici în toată țara. Combinate… Azomureș, dacă ați auzit… Și la Făgăraș.. Pe mine nu mă interesează politica. Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Și mi-ar fi plăcut să rămân, liniștit, în țara mea. Cu familia… Dar asta e… dacă nu se poate… mulțumesc lui Dumnezeu că am găsit de lucru chiar și în Olanda. Să știți că-s tare cumsecade olandezii. Le pasă de oameni, doamnă… Au văzut că mi-a fost rău și m-au pus să stau acasă două săptămâni. Și m-au plătit ca și cum m-aș fi dus la muncă… Apoi, când au văzut că nu-mi revin, m-au trimis în țară să mă tratez. La ei e foarte scump… Au zis să nu-mi fac griji, că mă așteaptă… Apreciază oamenii muncitori. Iar eu… să știți că mă pricep în meseria mea. Nu înțeleg o iotă din limba lor… noroc că știu să „citesc” tablourile electrice… astea-s la fel peste tot…”
„Da” vorbește, cu nostalgie și femeia. „Sunt extraordinari olandezii. Eu, acum, în Suedia, mă adaptez mai greu… Dar să știți că și acolo le pasă de oameni. De exemplu, suedezii au voie să-și ia până la doi ani concediu, dacă se simt stresați…”
Mie mi se pare foarte interesant ce povestește doamna. Însă pe interlocutorul ei nu-l prea interesează ideea cu concediul pe bază de stres. El nu-i stresat. Așteaptă doar să se facă bine, să se întoarcă pe șantier.
Îi sună telefonul. Vorbește cu soția lui, spunându-i, bucuros, că în vreo două ore ajunge. Că și-a luat bilet la clasa întâi. Doar acolo mai găsise, trenul fiind plin de studenți. Dar și așa, îi mai rămăseseră bani, căci doctorul fusese drăguț și nu acceptase mica lui „atenție”… „Haha, studenții circulă gratis cu trenul, că așa au decis guvernanții… dar dacă mergi în Piața Victoriei, atunci când mai sunt proteste, îi găsești cu insigne din alea… cum le zice… haștag rezist…”.
Îl privesc mai atent. Îi remarc ochii vioi, care emanau un soi de istețime pe care o întâlnim, uneori, la oamenii simpli. Care, poate că n-au citit prea multe cărți la viața lor. Cu toate astea, vorbesc cât se poate de corect. Și spun, simplu, adevăruri crude. La care, poate noi, prinși în vâltoarea vieții, nu mai apucăm să medităm… Și ne mai pierdem în doctrine politice și idei, încât uităm esența simplă a vieții…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
