Unii sunt făcuți să rămână etern barbari. Civilizația e sinonimă cu puterea de a îți valoriza trecutul, morții și răniții, de a avea un trecut. E sinonimă cu identitatea și iubirea de sine. Nu te poți niciodată iubi ca pe o ”descoperire” sau ca pe un ego nou nouț; doar ca pe cineva cunoscut preabine. Chiar și în doi, pasiunea inițială devine iubire doar în condițiile în care rezistă, suportă frustrarea, decadența, cutremurele, neîmplinirea, metamorfozele. Iubirea e transcendentă oricărei stări particulare, sentimentele sunt întotdeauna mai presus de ”cum ne simțim”. Un suflet mutabil, care se transformă în funcție de stare nu există… Dragostea e, poate, singurul mod al ființei umane de a proba existența sufletului. Dorința se poate stinge, dar există memorie afectivă.
Sunt într-o înfocată campanie interioară de distrugere a idolilor. Nu am resurse să urmăresc convulsiile interioare ale niciunui adult care nu poate avea prieteni și iubiți, ci doar admirație și dispreț pentru diverși, pentru sine, inclusiv. E o privire din afară, o evaluare exterioară sinelui… Unii se pot trata și pe sine ca pe bacterii, ca pe niște păpuși de ceară, fără fir de îngăduință sau înțelegere, de asumare a vreunui suflu viu. S-o facă. Pe timpul și energia lor.
Civilizația e mai presus de culturi, iar barbaria își întinde tentaculele peste tot. Să nu poți valoriza ce ai trăit e un blestem. Până la urmă, asta e tot ce avem: memorie. Un om fără viitor e de plâns la douăzeci de ani. După ce a trecut de jumătatea vieții e de plâns dacă nu are trecut. Bătrânii povestesc… au ce povesti. Dar, dacă n-ai iubit pe nimeni, n-ai ce.
Unii reușesc să facă și dintr-un roman al altuia destin propriu, iar alții reușesc din viața lor să facă un roman străin de ei. Distanța la care relaționăm și cu sinele / iubitul (e totuna) se citește limpede în stil. Tandrețea e un indicator bun al apropierii. Vorbirea tandră, smerită, calină sau cu haz dulce-amar despre ce ai trăit, despre ce ți-a fost dat să fii și să simți e pildă a iubirii de sine. Ca și despre cei de care te-ai simțit și, cel mai probabil, încă te simți legat. Limba interioară transpare în monologuri și confesiuni.
Și despărțirile, felul în care ne despărțim de oamenii dragi și apropiați, vorbesc despre puterea proprie de a iubi, despre civilizația interioară. Unii ne forțează, prin natura structurii lor psihice, despărțiri violente. Dar nu le putem accepta. Facem cumva să ducem nota stingerii pe o linie de acalmie, nu de fugă… s-o îngropăm într-o lumină pacificatoare.
Legăturile reale sunt întotdeauna pe jumătate terestre, pe jumătate în cerurile ființei, în imaginarul fiecăruia. Tocmai în asta constau: unifică existența concretă cu cea interioară, ce suntem ca ”obiecte externe” cu lumile noastre lăuntrice. Suntem patru de fapt, în orice legătură în doi.
Sunt total în asentimentul celor revoltați de faptul că trăim într-o lume tot mai statică, mai îngropată în obiecte, mai obsedată de imortalizări, că e absurd să investim într-un cult statuar al personalității, în imagine, în valoarea simbolică a existenței și nu în existență propriu-zis. E devastator să trăiești mereu cu sentimentul absenței unui schimb de energie viu, spontan, captiv în antecamera unei realități în care trăiești deja, cu toată ființa, și îți rămâne totuși intangibilă. Nu poți împărtăși cu un camarad sau cu un coleg de breaslă același tip de prezent și de prezență pe care îl emulează intimitatea profundă. E o distanță, care de fapt se măsoară în timp lăuntric, între prezența dezlegată de interlocutor și prezența generată de însăși natura, adâncimea și intensitatea legăturii. Mulți caută conectarea superificială pentru că nu au de ales, vor să fie văzuți, auziți, totuși, chiar și în condiții de avarie. Aleg să investească în ce pot lăsa în urmă, în urme, își reifică singuri existența. Sau investesc în faptul că se fac utili. Să trăiești pentru ce “însemni” în plan eteric, în imaginarul propriu sau al altora, presupune să îți accepți mortificarea. Tot obiect ești în afara dragostei (obiect al minții). Doar iubirea are puteri transfiguratoare. Dacă iubești o carte te formează, te cioplește cumva, altfel nu. Dar și să respingi ideea că, de la un punct încolo, nu o mai iei de la capăt, e o absurditate. De la acel punct încolo nu se mai deschid drumuri noi. Sufletul nu mai vrea ”ceva nou”, se bucură de ce are, de ce e, de ce i-a fost dat. Acceptă limitările impuse de propriul destin. Un destin e și o destinație. Trebuie să și ajungi undeva, cumva, și să înfigi bastonul.
E o justă măsură undeva. Nu se face nici să-ți trăiești de pe acum viața de apoi, dar nici să nu ai viață anterioară, să fii nou-nouț în fiecare zi. Pe undeva ambele extreme se întâlnesc în patologiile sufletului.
Trecutul e viu, reînsuflețit mereu de energiile din prezent sau de voința de a-l ține în viață. Un trecut autentic nu e unul mumificat, asta vreau să spun. Am auzit-o adeseori recent și am tot tresărit. Ce-o simți, oare, cel care spune că trecutul ”nu mai e”? Ba, tocmai, că e, din el ne tragem sevele, prin el devenim, continuăm, ne perpetuăm și tranformăm, cât ne e permis. Nu putem fi nou-nouți în fiecare clipă… Pe undeva, aceeași iluzie forează în subteranele gândirii celor care se vor mai vitali decât e omenește posibil și care o duc, de azi pe mâine, amnezici, într-o seninătate imperturbabilă, gata să înfulece (introiecteze) pe nedigerate tot ce le iese în cale și celor care se vor încremeniți într-o imagine imperturbabilă, mumificată: posteriori propriei existențe. E foarte greu, spunea Schiele, să fii contemporan cu tine însuți. Uneori, în momente de grație se întâmplă. Dar nici să fii complet anacronic față de realitatea curentă, concretă, prin care te miști nu e ”realizare”. Indiferent cum se apără de ”pierdere” unul sau altul, tocmai această apărare produce cele mai mari pagube și pierderi. N-ai făcut nimic dacă te lăfăi într-o frenezie a negării oricărei rațiuni de a valoriza ceva, într-un criticism metastatic sau într-o transă care te face să levitezi pe deasupra a orice te-ar putea ciobi și dezafecta… Refuzul valorizării – care e piatra de temelie a memoriei afective – e cea mai mare pierdere, oricum.
De atașat, te atașezi oricum. E o iluzie că poți fi mai presus de asta. Dacă nu te atașezi de nimic prin simpatie, emoție, dorință, te atașezi prin antipatie și frustrare. Te atașezi de un sentiment de victimitate, de disperările tale, de climatul intern în care te-ai deprins să trăiești. Te atașezi de ”dușmani”, dacă nu poți decât dușmăni și te pomenești cu un trecut spre care privești ”cu mânie”. Te atașezi de automatismul de a respinge orice atașament etc. Oricum e o iluzie că te-ai putea desprinde de trecut. El e în fiecare celulă, imprimat în ea. Dar iluzia aceasta a devenit o acută în mentalul colectiv. Big Brother ne sfătuiește să ne reinventăm de la un capăt la altul în fiecare anotimp, cum am schimba coafura. Ne schimbăm ”look”-ul, ”it’s a must”, ne facem up-date-urile ca niște destoinice computere și din păcate pentru mulți tot ce (mai) sunt e acest ”look” și acest ”up-date”.
Trăim într-o cultură dementă, care acumulează infernal deșeuri emoționale, le stochează poluând irespirabil mediul de interferență. Că orice ideologie falsifică realitatea prin ”splitting”, stigmatizănd radical trecutul și ”valorile”, modelele anterioare, metodele, normele, tot ce a fost, contra-opunându-le o utopie, e limpede. Dar spiritul acesta extremist-opoziționist e gestionat acum lăuntric, a cucerit teritoriile interioare, a devenit ”firescul”, noul e ”prin definiție” de preferat. În penumbra fenomenului e o mentalitate care eludează, mai precis vrea să elimine pierderea: și pe cea continuă, care e prefacere, și pe cea a resurselor vitale și pe cea a despărțirilor. Suntem mereu, contrafactual, delirant în profit: ”ne dă cu plus”, suntem ”optimizați”, ”victorioși”, ”stăpâni pe situație” și când suntem cu un picior în groapă. Cam ăsta e spiritul vremurilor. Suntem somați aproape să depunem mărturie mincinoasă despre propria existență. Dacă spui că te simți înfrânt, pierdut, obsosit, ești pus la zid imediat, dacă te simți amputat ți se cere să te ridici și să umbli. Nu pentru că i-ar păsa cuiva dintre cei care îți toarnă în timpane aceste aparente încurajări de cât poți fi de folositor în continuare (morala utilitaristă care ne instrumentalizează pe toți a fost depășită!), ci pentru că simpla ta mărturie îi trezește pe cei care te îndeamnă să faci eforturi întru renaștere din transa mistificatoare, le zgâlțâie bine ideologiile care fac din ei ”tineri eterni” ademeniți de lumina hipnotică a începutului.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
