Un nebun, un prost, un tâmpit… şi barba îi tremura gelatinos, în timp ce tot corpul ei mare, cu denivelări molcome, sălta cu dizgraţie în ritmul sughiţului de plâns… Din când în când, îşi trăgea cu nădejde nasul, ceea ce provoca un nou val de lacrimi generoase care, în rostogolirea lor harnică, luau la vale şi machiajul prost. Pe măsură ce plângea, îi creştea furia şi cuvintele ieşeau tot mai rele, tot mai multe, tot mai bulucite, iar faţa i se transformase într-un câmp de luptă pe care rimelul scurs desenase tranşee negre. Cine ar fi văzut-o aşa, i-ar fi dat dreptate „nebunului, prostului şi tâmpitului”, indiferent de ce ar fi făcut el.
Însă ea nu era aşa. Dimpotrivă. De fapt, întâlnirea cu el o trezise la realitate. La realitatea ei intimă de femeie care uitase de prea mult timp de sine şi acum, în sfârşit, se văzuse şi înţelesese că momentul râvnit al schimbării sosise. Şi-l dorise, îl chemase, dar nu îl simţise până atunci. Entuziasm, bucurie, frică, determinare şi câte şi mai câte sentimente nu i se încrucişaseră în primele zile, încât nici nu ştia la ce să se aştepte din asemenea împreunări multiple. Şi pentru că era adevărat ce i se întâmpla, şi hotărârile ei erau cât se poate de palpabile. Se înrolase într-un program de slăbit inovator şi fără efort, renunţase la ronţăitul continuu ca furnizor de pseudo-fericire şi înlocuise zâmbetul tern cu energie. O energie debordantă care nu o părăsise nici acum, când la nici două săptămâni de când se cunoscuseră, el îi menţionase în treacăt, dar fără gând explicit de abandon, că era, oarecum, însurat.
Ce să facă ea cu un astfel de specimen? Unul inacceptabil în mentalitatea ei de fată cuminte şi frustrată până la os. Ce să facă ea cu sinele său, acum că fusese deranjat din somnul întreţinut de lene şi mâncare? În afară de răzbunare, nu găsea nimic altceva suficient de puternic, suficient de recompensator pentru daunele suferite. Se va răzbuna, „o să-i arate ea”, făcând ceea ce denumi instantaneu, codat şi autoironic „mica aroganţă”. Şi ambiţia îi fulgeră inima şi kilogramele în plus, trecând prin stratul de celulită şi de celule în agonie, acelea pe care nu prea se obosea să le îndepărteze. Dar asta era deja vechea „ea”, asta era deja istorie.
În curând, plânsul zbuciumat fu înlocuit de oboseală şi de un plan ticluit în detaliu. Va scoate la lumină misterioasa şi încântătoarea persoană îngropată adânc de eşecuri şi nemulţumiri în munţi de hrană alandala. Va apela la specialişti, va respecta regimul de viaţă a cărui teorie o putea recita şi trezită noaptea din somn, va începe să se mişte, mersul pe jos fiind una dintre armele secrete păstrate cu cerbicie, practic neatinsă.
Confesiunea, menită să nu-i complice prea tare existenţa „nebunului, prostului şi tâmpitului”, avusese ca efect asupra ei întărirea deciziilor luate în clipe de entuziasm şi bucurie. O ambiţionase, de fapt, să-şi demonstreze sieşi că nu are nevoie de un bărbat (mai ales de unul însurat) pentru care să facă ceea ce îşi datora ca femeie. „Mica aroganţă” o vlăguise de orice dorinţă de răzbunare, transformând-o într-o femeie nouă, pentru care ritualurile de îngrijire personală deveniseră a doua natură şi asta pentru că prima era încrederea în ea, o ea care nu avea să-şi mai poarte niciodată sentinţele prin tribunale masculine.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
