În adolescenţă aveam un obicei, copiat de la alţii mai deştepţi decât mine (cam ca tot ceea ce mă caracterizează): subliniam cărţi. Citeam cu creionul în mână şi, când mă lovea câte-o replică, sau imagine, sau denumire, marcam cu destoinicie rândurile respective. Când intelectul sau afectul îmi erau cu adevărat frisonate, intram într-un dialog unilateral pe spaţiul alb adiacent textului. Interogaţii. Completări. Confirmări din vasta-mi experienţă.
Cele mai subliniate cărţi erau, nimic surprinzător, cele de Stephen King. Am mai spus-o: niciun autor nu mi-a amprentat mielina în acea perioadă mai apăsat decât acest scriitor care a ales să îşi rezerve talentul unei literaturi nedrept şi incomplet etichetate drept horror. Christine era romanul meu fetiş. Din el am subliniat, apoi am memorat şi, mai departe, am purtat cu mine o idee care a rezistat tuturor intemperiilor literare, dar, mai ales, sufleteşti, care au urmat: Chiar şi cea mai apropiată prietenie are în sâmburele ei un minim de înşelăciune. Citatul nu este exact, n-am mai deschis cartea de peste zece ani şi nu-mi cereţi să o fac, că nici măcar nu o mai am în casă.
Eu sunt una dintre cele mai scurte şi debile memorii pe care le cunosc. Nu ţin minte bancuri, uit cărţi, melanjez filme şi, în general, cred că am luat de la mama acest obicei (Bun? Rău? După gust) de a filtra major orice informaţie care nu-mi ia faţa în acel moment. De a o trimite undeva, într-un subsol care se umple şi se tot umple, cu o utilitate discutabilă. La mama, de exemplu, îţi trebuie o minimă experienţă ca să îţi dai seama că, dacă nu o interesează ceva, intelectual s-a deplasat la sute de mile distanţă, chiar dacă îţi susţine privirea în continuare.
Cumva, însă, această aserţiune despre prietenie mi-a rămas undeva, bine imprimată. Ca om etern deficitar la capitolul prietenii apropiate, m-am temut să (mi-)o probez, de teamă ca un număr şi aşa mic să se transforme în nimic. Dar am căutat, ceva mai târziu, să văd dacă se poate aplica şi altor relaţii, non-prietenii, însă la fel de apropiate. Părinţi. Iubiţi. Soţi. Familie.
©Gianni Berengo Gardin – Venezia, Caffè Florian
Vârsta mi-a legitimat, cu fiecare an scurs şi istorie trăită, ceea ce mie îmi pare luciditate. O mai bună coabitare cu propriul eu în incinta unei epiderme comune mi-a dat voie să înlătur nişte ochelari cu lentile colorate şi să exersez ceea ce mie îmi pare sinceritate. Aplecarea spre despicare a firului în patru nu mi-a răspuns, însă, la o întrebare bicefală: judec toate relaţiile apropiate prin prisma unui citat dintr-o carte, refuzându-le nevinovăţia? Sau caut în fiecare dintre ele vârful de cuţit de minciună care confirmă maxima?
Din punctul meu de vedere, într-o sforţată simplificare, lucrurile stau cam aşa: cu cât potenţialul de a fi dependent afectiv de cineva e mai mare, cu atât chestiunea înşelătoriei e mai delicată. Cu cât omul respectiv e mai adânc culcuşit în fiecare fibră a ta, cu atât desprinderea de el e mai sângeroasă (chiar chirurgical imposibilă). Şi atunci, îl ţii lângă tine sau în tine cu preţul unui adevăr. Mic sau mare, asta povestitorul nu reţine, iar dimensiunea fluctuează antagonic de la caz la la caz. Pentru că nu vrem să rănim, pentru că nu vrem să schimbăm, pentru că nu vrem să rămânem fără, pentru că nu vrem să rămânem singuri, pentru că putem, pentru că, hai să recunoaştem, nu ne e chiar aşa de greu, pentru că ne ascundem în dosul lui „e pentru o cauză nobilă”, min… nu, nu minţim, ci tăcem. Sau nu continuăm. Sau spunem cuvinte cu privirea la sute de mile depărtare, pentru că acele cuvinte nu ne despică în două şi au şanse să îl ţină pe celălalt pe drumul pe care îl vrem.
Să ne înţelegem: eu nu descriu aici scenariul „Sunt frumoasă? Da, iubire. Ţi se pare că rochia asta mă face grasă? Nu, păpuşă”. Las vâna umoristică pentru cei care o au şi, între noi fie vorba, mie acest filon de zâmbete la comandă mi se pare ultimul răcnet de la Revelion 1987. Eu vorbesc (cam dezlânat, vă dau dreptate) despre acel set de… realităţi cosmetizate (cosmetizat, ăsta e un termen pe care îl am de la soţia mea – v-am spus că am multe lucruri bune împrumutate de la alţii pe termen lung) care, odată buşit de pământ, echivalează cu desprinderea de un om. Femeia aceea, dacă e cu toate minţile la ea şi ce-o ţine într-o relaţie e echivalent cu prietenie, căldură, iubire, ataşament şi, din nou, căldură, nu va face o tragedie dacă răspunsul va fi „de fapt, îţi stătea mai bine acum trei ani”. E posibil, însă, ca, dacă îi spui ceva mult mai puţin spectaculos – „nu te mai găsesc ca acum trei ani” – să o loveşti, să vă loviţi amândoi cu probabilitate de plagă deschisă majoră.
Drumul între ce spui şi ce rămâne suspendat la limita stratosferei e ceea ce ne face pe toţi, în funcţie de cantitatea de fiinţă investită în relaţie, mici Philippe Petit[1] pe coarda întinsă între două suflete. O minimă deplasare a celuilalt înseamnă sentimentul hăului. Pe post de baghetă în această echilibristică stau dramul de înşelăciune şi speranţa ca timpul şi căldura să îl facă mic, din ce în ce mai (ni)mic. Să ai cât mai puţin de dat, asta da performanţă!
Pe aceeaşi pagină pe care subliniasem ideea asta, câteva rânduri mai jos (ţin minte, am fotografiat-o mental, pagină din dreapta, cred că în primele patruzeci ale romanului), am încercuit un măr Granny Smith. Mi s-a părut inedit, amuzant şi eufonic. Dovadă că memoria poate fi nu doar scurtă şi debilă, ci şi al naibii de aiurită.
[1] Philippe Petit, acrobat francez, născut în 1949, care a traversat pe sârmă distanţa dintre cele două turnuri gemene ale World Trade Center din New York în 1974. Şi da, jocul de cuvinte era mult prea previzibil ca să îl evit (petit înseamnă „mic” în limba franceză). (n.a)
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
