Rugăciuni nerușinate & alte chestii este a patra carte de poezie a lui Alexandru Petria și a doua după o așteptare de douăzeci de ani. Apărută la Editura Vinea în 2013, cu un cuvânt însoțitor de Liviu Antonesei și câteva aprecieri pe coperta a patra din partea criticilor Alex. Ștefănescu și Gheorghe Grigurcu, dar și a scriitorului și regizorului Mircea Daneliuc, cartea nu dezminte nici măcar în titlu stilul original al lui Petria de a scrie poezie. Recunosc, titlul nu m-a atras, ba chiar aș putea spune că mi s-a părut ușor blasfemiator. Am citit însă rugăciunile care încheie volumul și senzația nu numai că a dispărut, dar a fost înlocuită de o imagine surprinzătoare, lăsată să se vadă printre rândurile voit șocante, și anume aceea a unei timide sensibilități.
Deși nu există o structură vizibilă, titlurile curg fără a fi grupate în capitole sau alte modalități de separare, există în mod clar delimitări tematice. Marile teme ale poeziei din toate timpurile, viața și moartea, se regăsesc și în volumul de față. Poemele de dragoste și cele cu tentă socială, ocupă două treimi din volum, restul sunt cele care abordează tema morții și rugăciunile din final, un dialog atipic, în manieră personală, cu divinitatea.
Poezia lui Petria e, deseori, o interogație, poetul lăsând împresia că ar cere ajutorul cititorului: când se termină/cerul,/unde să aștepți/să crească altul? În altele, dimpotrivă, semnul de întrebare are doar rolul de a crește tensiunea incantației poetice: oare mă încape/roata/de aer/din talia blugilor tăi? sau dacă am urme/de rucsac pe spate/de la deșert,/nu crezi că mi-e sete? În general, poemele sunt un fel de macrometafore pe care ai senzația că autorul, după ce le-a imaginat întâi, le încearcă apoi, pentru a le verifica rezistența: punctul meu din al tău/are mâini îndestulătoare/ca să rostogolească seara; o cafea cu picioare lungi; ai alergat în jurul tău și te-ai găsit; aerul când se rupe; stâlpii parcă trași cu frig cu tot de o sârmă; zburdând li s-a terminat primăvara de pe aripi; deznozi cu un chibrit întunericul în două etc. Nu lipsesc însă nici comparațiile propriu-zise, care se constituie, la rândul lor, în imagini dintre cele mai ingenioase: degete fugind ca mercurul uneori pe cearceaf; ca pe un cub rubik/mă recompui; nu întârzia/ca un ou fiert/de pe care se retrage apa; teleleu umblă orele după-amiezii,/nerecunoscute între noi,/ca niște bețivi cu vezica plină. Dacă în poezia de dragoste acum nu se face dragoste, cum spune poetul în finalul unui poem cu titlul acum nu se face dragoste, în poezia lui Alexandru Petria se face uneori mai mult de atât. Dar, în același timp, e loc pentru toate gusturile, suficiente motive pentru a mă opri la alte aspecte ale analizei poetice, acelea pe care le-a remarcat cititorul de poezie din mine. Pentru că, vorba autorului, parcă înainte aș fuma țigara de după.
Poemul nu votez niciodată singur deschide seria versurilor cu tematică socială. Este un poem mult mai profund decât lasă să se vadă la prima citire, o temă sensibilă, ce se reflectă în obsesia inutilității sacrificiului absolut, al celor dispăruți în revoluția din 1989, pe care poetul se simte dator să-i reprezinte de fiecare dată la secția de votare. Dar nici mineriadele nu sunt uitate, vezi poemul o întâmplare regretabilă, sau amintirile dintr-o defunctă epocă de aur, din poemul ticăie: tanti lidi mi-a dăruit un ceas (…) pobeda, made în urss./tanti lidi a murit și s-a nimerit s-o țin de mână atunci,/urss a crăpat mult mai târziu/și azi ceva ticăie în pobeda. O traumă din copilărie, un tată alcoolic căruia, cu duritate, recunoaște că i-ar fi dorit moartea, este motivul pentru care în poemul chibritele, închinat fiicei sale la împlinirea vârstei majoratului, își exprimă îngrijorarea pentru felul în care aceasta ar putea să-l perceapă și să-l judece, recunoscând: nu m-am maturizat încă,/nu mi-a murit tatăl.
1 noiembrie, un titlu care face trimitere la sărbătoarea luminației, tradiție respectată în special în Ardeal, pentru a-i comemora pe cei plecați din această lume, deschide un ciclu de poeme având ca temă principală moartea: ploua precum vara pe lumânările/aprinse de luminație,(…) bunicii-s unde îi simt/când am închis ochii/mi-am amintit că și copii îi închid/și cred că așa nu-s văzuți/și nimeni nu-mi vedea bunicii. O abordare a „conceptelor tari“, mai gravă, cu înțelesuri dureros de subtile, caracterizează majoritatea versurilor incluse în această categorie. Dar nu lipsește și o parodie a ultimului spectacol dat pe scena vieții, în poemul ceasul, unde moartea e doar un amănunt care din când în când ne distrage atenția de la viață.
Finalul volumului e rezervat unor convorbiri neobișnuite cu divinitatea. O abordare originală a momentului dedicat rugăciunii familiarizeză într-atât modul de adresare încât așa-zisul dialog e redus la un limbaj cotidian, poetul mizând pe aceeași tehnică, deseori uzitată, interesul iscat de șocul produs asupra cititorului său: …șefu, dă/un bip să-ți povestesc pe larg ce și cum; fă-ți timp,/că fabrica timpului e la tine…; ce viață ai și tu/pisat de fiecare precum piperul în mojar.
Și, așa cum ne-a obișnuit, Alexandru Petria nu putea încheia nici acest volum fără unul dintre celebrele sale joint-uri: dacă am rula foton/cu foton lumina într-o foiță,/fumând-o,/am deveni îngeri? Eu nu știu dacă am deveni îngeri, tot așa cum nu știu nici dacă diavolul ascuns în noi s-ar trezi brusc, după un calup de rugăciuni nerușinate marca Petria, dar știu ce ar trebui să facem, înainte de a trece pragul acestei cărți și a universului închis între copertele ei: să renunțăm la prejudecăți. Sau, altfel spus, urmând sfatul poetului: nu te mira prea mult,/ca spuma șamponului/îți cade sufletul/afară.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
