Îmi vorbești despre limite, visuri, despre viața din tine, înțelepciuni, căderi. Despletită și ciufulită te ascult. Îți intuiesc simțirea, gândul. Tu știi asta. Semănăm. Două suflete conversând despre lucruri complicate, într-un mod atât de simplu. Un firesc dement. Îmi prind părul într-o clamă.
Vreau să îți spun ceva. O imagine îmi deranjează ideea. Vântul mișcă perdeaua de la geamul larg deschis. E un dans aproape mut. Inconstant. Tandrețea plutește în aer. O văd. A prins formă și contur. Un joc al seducției. E conversație. Poate că vântul îi povestește despre câte femei a despletit, câți pomi a clătinat, câtă iarbă a sărutat, câte străzi a cutreierat până să ajungă la geamul visat. Poate că perdeaua îi mărturisește că s-a plictisit să stea de atâția ani la aceeași fereastră. Să vadă aceiași copaci, același zid tencuit, aceeași pădure în care nu va intra niciodată. S-a plâns că o spăl de fiecare dată cu același balsam.
Eu cred că a făcut o înțelegere cu vântul. L-a rugat să-i aducă povești din alt oraș, miros de brad și ciripit de păsări niciodate întâlnite. Arome de floricele calde, proapăt prăjite copiilor în parc. Și vată pe băț. Și briza de la cea mai îndepărtată mare. Poate că e iubire. De ce nu ar putea să iubească vântul o perdea? Poate are nevoie și el uneori să se oprească undeva, preț de o poveste. În brațe vaporoase și moi. O pânză care știe să asculte, să aștepte. Prin care lumina și întunericul pătrund deopotrivă. Nu păstrează nimic printre fire. Doar praful de care se scutură. Și timpul care îi schimbă încet culoarea. Nu cere niciodată nimic. Atârnă agățată în cleme care o ciupesc insensibil. Nu țipă. Nu o doare. Un amănunt într-o încăpere. Un detaliu într-o viață. Un nimic. O pânză menită să înfrumusețeze un dreptunghi. Să modifice lumina dintr-o lume înghesuită între niște pereți. Captivă într-o fereastră de unde privește cerul.
Mă întorc la tine și-ți vorbesc despre vântul din perdea. Îți spun că vreau să scriu despre ea. Zâmbești. Începe ploaia. Închid fereastra și aud un șușotit bosumflat.
„Bine că în sfârșit a închis geamul. Vântul m-a scuturat ca un nebun, m-a amețit și mi-a deranjat țesătura. Îl urăsc..”
Perdeaua, de fapt, iubește sticla.
E nevoie să schimb povestea. Dar, înainte de asta, trebuie să ascult pervazul.
Mă cuibăresc în pat lângă tine, mă uit în ochii tăi și te întreb direct:
-Tu iubești vântul?
Începi să îmi mângâi obrazul, gâtul, pieptul. Îmi atingi timid pielea. Perdeaua care îmi acoperă lumea înghesuită în mine. Degetale tale, adierea care îmi vorbește despre locuri tânjite. Îmi eliberezi părul din clamă.
Povestim.
Guest post by Monica Bologa
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
