Un imn al vulnerabilității – De rouille et d’os

Cum ar fi să fii tânără, frumoasă, curtată și să te trezești, la un moment dat, că rămâi doar într-un scaun cu rotile? Asemenea situație-limită ne prezintă cineastul Jacques Audiard în puternica dramă De rouille et d’os.

Exceptând scenele de violență și cruzimea imaginilor realist redate, drama psihologică se transformă într-un emoționant imn al vulnerabilității. Ferm convins în puterea de a renaște a celor striviți de un destin potrivnic. Eroilor din peliculă li se amputează membrele, dar nu și fericirea, așa cum o pot simți doar cei confruntați cu hazardul vieții. Lecțiile oferite de cei doi tineri, Alain/Ali (Matthias Schoenaerts) – tânărul bătăuș, tătic neîndemânatic – și Stéphanie (Marion Cotillard), frumoasa cu picioarele amputate, sunt de-a dreptul tulburătoare.

Departe de glamour-ul hollywoodian, fermecătoarea Marion Cotillard dă măsura talentului său, iar chipeșul Matthias Schoenaerts atrage atenția nu doar a publicului (în special, feminin), ci și a producătorilor din afara spațiului francofon și ajunge «revelația» acelui an (2012), la Festivalul de Film de la Cannes. În egală măsură, aspru și senzual, filmul ne propune o perspectivă alternativă asupra vieții. Această aspră cronică socială e traversată de tușe romantice, menite să confere optimism, într-o versiune à la Belle et la Bête (Beauty and the Beast).

Meșteșugitor desăvârșit de filme polițiste, cineastul francez a realizat de astă-dată o melodramă luminoasă în care-a mixat drama socială cu suspansul. După ce și-a obișnuit publicul cu povești unicat, neașteptate, despre ucenicia în viață, despre virilitate și despre accesul la conștiință, Jacques Audiard, legitimat de un scenariu după romanul Un goût de rouille et d’os de Craig Davidson, prezintă un film răvășitor despre „rugină și oase”. Așadar, viața lui Stéphanie (dresoare de balene) capătă accente cumplite, tragice, după un teribil accident din timpul unui spectacol la «Marineland», parcul acvatic din Antibes. În urma accidentării, tânăra/Belle își pierde ambele picioare (de la genunchi în jos) și e nevoită să își ducă traiul într-un scaun cu rotile. Voinicul/la Bête (Ali) e un bărbat plin de forță, ce-și etalează adesea bustul XXL, dar care se trezește în situația de a crește singur un băiețel de cinci ani. Fiul lui, blondinul Sam, abia dacă își cunoaște tatăl. Fără casă, fără bani și fără prieteni, Ali se refugiază undeva, în sudul Franței, la sora lui, Anna.

Din acest moment lucrurile păreau că se îndreptă spre bine: Anna le amenajează un loc în garajul său și ia copilul sub aripa ei. Într-o seară, Ali o întâlnește pe Stéphanie, care fusese acostată de niște indivizi agresivi, într-un club de noapte. Drumurile celor doi se despart, temporar, dar atunci când una dintre sesiunile ei de antrenament se sfârșește cu o tragedie, un telefon în miez de noapte îi va aduce din nou împreună. De data aceasta, fata este țintuită într-un scaun cu rotile. Brusc, o revedem pe cea care fusese odinioară plină de viață, cuprinsă de deznădejde. Lăsată baltă de cei apropiați, apelează la ajutorul lui Ali, care devine ajutorul său. El se ocupă de transportarea ei, îi făcea micile treburi casnice, ca apoi să devină mult mai apropiat, opé/ „operativ” în codul lor privat. În galop, scenariul trepidează și îi confruntă pe cei doi tineri singuratici cu alte situații problematice.

În „micul infern” în care se derulează acțiunea, Audiard scrutează tristețea și sărăcia, fără morgă și fără condescendență, dar decis să evidențieze cotidianul sinistru din acel orășel cu fason de stațiune balneară. Nici logodit, nici angajat, într-o tulburătoare incertitudine, Ali pendulează între cursele pentru Stéphanie și scurtele întrevederi cu micuțul său. Sora lui (Corinne Masiero) îl susține atât cât poate, mai ales că ea însăși se află într-o situație financiară precară. În acest microunivers, cineastul plasează multiple piste narative: relația Ali-Stéphanie, plină de promisiuni, începe în forță, dar se lasă întreruptă de o buclă ambiguă, de asemenea, poziția unei femei cu handicap motor vizibil într-un câmp de luptă/street fight – toate invită la interogații. Hiperrealismul social glisează cu sentimentalul și menține treaz interesul spectatorului. Deși pare că-i trădează pe toți (soră, fiu, iubită), Ali ne demonstrează din plin că are două conștiințe: afectivă și socială.

Cu certitudine, Audiard mânuiește cu abilitate spectaculosul (scena cu lacul înghețat) și se pricepe de minune să arate o imagine scăldată de o lumină care să acopere tăcerile semnificative dintre eroi. Adaptând liber un roman, realizatorul mixează gustul de rugină (sângele revărsat din plin pe ecran) cu stilizarea și evită lăcrimarea excesivă. Într-un discurs amoros zdrențuit de un destin orb, cei doi năpăstuiți ai sorții își (re)găsesc locul sub soare. Audiard plânge, surâde și-și uimește mereu spectatorii într-o melodramă asumată, dar răvășitoare.

Regia: Jacques Audiard

Scenariul: Jacques Audiard, Thomas Bidegain, după romanul Un goût de rouille et d’os de Craig Davidson

Imaginea: Stéphane Fontaine

Montajul: Juliette Welfling

Muzica: Alexandre Desplat

Decorurile: Michel Barthélémy

Costumele: Virginie Montel

Distribuția:

Marion Cotillard – Stéphanie

Matthias Schoenaerts – Ali

Armand Verdure – Sam

Corinne Masiero – Anna

Bouli Lanners – Martial

Céline Sallette – Louise

Durata: 122 min

Premii, nominalizări:

Globul de Aur (2013)

 BAFTA (2013)

 Cannes (2012)

Citiţi şi

Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)

Un kilogram de… bucurie, vă rog!

Ziua în care am divorțat de mama

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.