Acum doi ani am întâlnit băiatul despre care am crezut că era „alesul“. Eram studenți la aceeași facultate. Mă iubea, mă încuraja, eram îndrăgostită până peste cap. El mă cunoștea mai bine decât mă cunoșteam eu însămi și m-a învățat să fiu cea mai bună versiune a mea. Toate nesiguranțele emoționale pe care le-am avut s-au estompat. Problemele mele de încredere, dintr-odată, nu mai erau atât de mari. I-am spus cât de mult însemna pentru mine. Mi-am deschis sufletul în fața lui. Am petrecut împreună un timp de vis, o întreagă primăvară. Apoi, el a ales să se îndepărteze.
Cum să mergi mai departe, când un asemenea om, care ți-a văzut sufletul, devine un străin? E ciudat să mă gândesc la ce face el exact în acest moment. Poate se uită la un film sau poate se află în pat cu cineva? Poate doar stă pe spate cu ochii închiși, puțin plictisit? Nu am nicio modalitate de a afla ceva despre el. A blocat numele meu pe toate rețelele de socializare. Ceea ce știu, am aflat în vis. Îl visez des și este prezent în gândurile mele într-un fel bizar.
În septembrie, el m-a vrut înapoi. Am deschis ochii și mi-am închis inima. De ce aș fi mai bună pentru el în septembrie? O vară întreagă nu a vrut să știe de mine. Mi-am spus: „Nu te apropia prea mult. Nu juca micul lui joc.”
Am ales să fac lucrurile în felul meu – nu i-am răspuns. Trecuse prea mult timp…
Îmi amintesc prima dată când l-am revăzut la facultate. Inima mea parcă a încetat să bată pentru câteva clipe, apoi a luat-o la galop. M-am uitat la ecranul telefonului, pentru a evita contactul cu ochii lui, dar, în cele din urmă, am făcut ce făceam de obicei când îl vedeam: l-am privit drept. Eram speriată și nervoasă, acele câteva momente fuseseră epuizante. Nu am fugit, dar m-am îndepărtat – știam că mă privea și el. Încet, am progresat și nu a mai fost nevoie să îmi ascund fața atunci când îl vedeam. Încet, sentimentele pe care le avusesem pentru el au devenit prietenoase. Am devenit mai încrezătoare în capacitatea mea de a mă ține departe de el, dar nu a mai apărut. Se mutase la o altă facultate. Nu mai știam nimic despre el. Asta a început să mă deranjeze.
Într-o zi, l-am întâlnit la un meci de baschet pe cel mai bun prieten al lui. Îmi doream atât de mult ca acest băiat să îmi spună ceva despre iubitul meu pierdut, dar nu am aflat nimic. Am mers să îmi iau o cola. Era în fața mea, arăta incredibil de bine. Zâmbea. Îmi zâmbea. Mi-a spus „hei”. Am făcut un gest cu mâna și am plecat, deși mă bucuram în secret. De ce m-am retras ? Nu știu.
Când am ajuns acasă, am constatat că mă deblocase pe Facebook. În cele din urmă, după trei luni de tăcere, într-o sâmbătă, când pur și simplu nu am putut dormi, tot ce am scris pe messenger-ul de la Facebook a fost „hei“. Un „hei” târziu, la fel de târziu ca dorința lui din septembrie. Ce aveam de gând să realizez cu asta? Nu vă pot spune. Dar nu am realizat nimic. N-am avut o conversație mai puțin adâncă în viața mea. Am fi putut la fel de bine să vorbim despre vreme sau despre rezultatele ultimului meci de baschet.
Opt ore mai târziu, el a postat pe Facebook o imagine cu noua lui iubită și am înghețat… Mă uitam la ecranul telefonului și lacrimile au început să curgă, involuntar, pe obraji. Uneori credeam că el se gândea la mine la fel de mult cât mă gândeam eu la el. Poate s-a simțit și el rănit că nu am vrut să continuăm în septembrie și i-a fost greu să îmi scrie. Dar adevărul este că nu-i păsa deloc.
M-am simțit devastată, realizând că nu voiam să îl pierd. Dacă nu îl puteam avea în viața mea amoroasă, am vrut să fim măcar prieteni. Așa că am ajuns din nou, după două luni de la ultima noastră întâlnire, să îi scriu un mesaj: „An Nou fericit, sper că ești bine. Mi-ar plăcea să fim prieteni în noul an.”
Nu știu cum să definesc prietenia, pentru o relație „post-despărțire”, dar nu cred că vom ieși la o cafea și nici nu vom merge la bowling prea curând. Ideea mea despre prietenie era ceva în felul – ne vedem, ne salutăm și avem scurte conversații. Răspunsul lui a fost o versiune mai complexă a lui „Nu cred că este o idee bună, așa că o să spun nu“. Reacția mea a fost foarte asemănătoare cu cea pe care am avut-o când am privit fotografia noii lui iubite pe ecranul telefonului. Cu excepția faptului că nu au existat lacrimi de data asta. M-am uitat la ecran și am acceptat. Îi eram străină, îmi era străin.
El a fost o parte definitorie a vieții mele, dar acea parte s-a terminat – am crescut! Nici eu nu-l cunosc pe el, dar nici el nu mă cunoaște pe mine.
„Plec în Canada, mă căsătoresc”, mi-a scris în ultimul lui mesaj.
Da, asta a durut tare. Nu îl recunoșteam, nu pentru că nu mai ținuserăm legătura, ci pentru că el se schimbase. Crescuse și el! Iată, se căsătorea. Își găsise iubirea…
Nici măcar nu am avut șansa să-mi iau rămas bun. Dar am lacrimile și o bucată din inima mea – lipsă, pentru că e la el. Nu îl voi mai aștepta, pentru că nu mai este de găsit.
Pot să ies din acest joc iluzoriu al inimii mele, în care sunt complet singură? Sunt suficient de puternică să trec prin asta? Inima sus! mă încurajez singură…
***
A mai trecut un an și doare mai puțin. Am un zâmbet în suflet. Când mă veți vedea, să nu fiți surprinși.
Zâmbiți și voi…
Guest post by Miriam Tkee
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
