Ați cunoscut, poate, oameni care trăiesc într-o jelanie permanentă. Sunt aceia care măsurându-și suferința uită să mai traiască. Văicareala, căci despre ea este vorba, se naște dintr-o percepție injustă a realității suferinței. Când o femeie se văicărește este neplăcut, dar poate fi scuzabil, în schimb văicăreala de gen masculin este profund indezirabilă și lipsită de orice eleganță. Nu este nimic rău în a te plânge pentru a te elibera povestindu-ți năduful, dar când o faci prea des – devine un semn de inadecvare, de prost amplasament între carență și exces.
Nu spun că bărbații trebuie să perceapă doar solaritatea vieții, ignorându-i cu desăvârșire penumbrele, ci faptul că jelania și discursul de victimă cu subton de bocet sunt, din orice unghi am privi, ridicole. Sunt forme ale neputinței.
Nu cred că este om care să nu fi avut parte de dezamăgiri. Ele vorbesc nu doar despre incongruențele vieții, cât mai ales despre noi înșine, căci nu de puține ori dezamăgirea se naște din materia propriilor noastre himere. Știu, sunt și multe dezamăgiri legitime, aspre, reci, care dor cu ecou prelung, dar la capătul fiecarei nopți, oricât de lungi, se ivește, în cele din urmă, lumina. Este o mare calitate să aștepți soarele, conservându-ți primăvara launtrică, o mare calitate să înțelegi că ploaia se poate așeza, uneori, la temelia unui curcubeu. Altfel spus să asimilezi lecția dezamăgirilor tale, mergând, de fiecare dată, mai departe, sperând, aproape donquijotesc, în triumful seninătății.
Există o categorie specială de oameni, marcați de o finețe nobilă, acei oameni, rari și buni, care își păstrează calmul, fiind imperturbabili în momentele grele ale vietii. Nu știu cum fac, ce resort interior activează, dar știu că prin felul lor devin repere, împrumutându-și limpezimea celor care și-o pierd.
O anume doză de stoicism, un anume fel de a rezista calm și senin atunci când nimic nu ne este mai la îndemână decât a ne plânge, definesc într-un grad înalt demnitatea bărbatului. Două însușiri cardinale sunt indispensabil legate de noțiunea de demnitate: răbdarea și moderația. A răbda când ai puțin și a fi moderat când ai totul nu este, însă, la îndemâna oricui! Nu sunt încă în posesia acestor virtuți.
A te gândi la ceilalți, fiind prezent în viața celor care au nevoie de tine, a ști să te retragi cu discreție atunci când prezența ta nu este oportună – dozând așadar cu fină migală locul tău în sufletul oamenilor – îmi pare a fi un însemn de noblețe.
Nu știu de ce avem înclinația să ne număram necazurile mai mult decat binecuvântarile. Bucuriile mărunte ne sunt date aproape zilnic, dar obsedați de a fi în permanență fericiti, ne scapă, literalmente, mirajul clipelor în splendinda lor simplitate. Nu e păcat? Suntem un amestec sublim de humă și cer, un amestec de lut și praf de stele, suntem materia primă a celui mai frumos dans menit să celebreze viața.
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
