Văzusem filmul „Falling în love”, cu Meryl Streep şi Robert de Niro, la televizor, acasă, în Bucureşti, prin anii ’80, cred.
Normal că-mi plăcuse la nebunie, puştoaică cu caş la gură ce mă aflăm şi cu toate pipotele posibile – sau cele şapte chakra pe care le-am descoperit între timp -, pline de romantismul unei poveşti idilice.
Ideea divorţului nu-mi trecuse prin cap, nici n-a avut vreun divorţ loc în familia mea vreodată, deşi chiar fericite n-or fi fost toate căsniciile. Însă la acea vreme şi într-o anumită clasa socială (nu mă dau mare, vorbesc doar din experienţa proprie în care sigur multe şi mulţi alţii se vor recunoaşte), cu o anumită educaţie şi un anumit statut nu atât social, cât emoţional, nu se divorţa şi nu se dădea loc la scandaluri. Decât în cazuri extreme, ei bine, spre norocul meu, nici unul dintre aceste cazuri nu a fost de actualitate.
Deci nu-i de mirare că firul roşu ce înnoadă acest film este tocmai divorţul, fără de care cei doi protagonişti nu ar fi reuşit să se regăsească sau să-şi împlinească destinul iubirii, călcând peste cadavre. Firul ăsta mi-a scăpat, pe atunci, şi l-am uitat cu desăvârşire, până de curând…
Meryl Streep şi Robert de Niro
Când m-am îndrăgostit şi eu de cineva şi el de mine, eu măritată, el însurat, când am constatat că fără a călca peste „cadavre” şi a vărsa „sânge nevinovat” în jurul nostru, nu ne putem împlini soarta neînduplecată.
„Cadavre”? „Sânge”? Ce cuvinte magnifice în lipsa lor totală de sens! Totuşi, se folosesc aceste expresii des, chiar în viaţă cotidiană. Încărcate de o melodramă absolut inutilă. Ce e să fie, va fi, ce nu, nu. Mai mult nu pot simplifica realitatea care nu ţine doar de iubire, ci merge mult mai departe, extinzându-se la soartă, la destin… La tot ceea ce nu putem planifica, oricât ne-am strădui. Şi că vine un moment, chemat sau nu, în care ne trezim puşi cu faţa la zid, adică, cu nasul lipit de oglinda realităţii… Un moment pe care fie îl dorim cu ardoare, cu patimă, cu lacrimi, fie ne e teamă de el, oricum, dacă e să vină, vine şi va veni!
Nu sunt Meryl Streep, iar dragostea vieţii mele nu este De Niro. Suntem doi anonimi care se ţin departe de social media şi mulţumim Cerului zi de zi că ne putem savura cafeaua şi ziarul de dimineaţă fără ameninţările teribile ale unor papparazzi dornici de hot news. Ne vedem cu copiii conform înţelegerii judiciare care a decurs surprinzător de civilizat, fără multe complicaţii… Cei doi ai lui – fetiţa şi băiatul – o dată la două săptămâni la noi, fiul meu e cu mine, normal că l-am ţinut lângă mine, dar tatăl sau îl vede în fiecare weekend, fie că îl ia la el şi petrec quality time together, fie chiar că uneori rămân cu noi, tată şi fiu, dacă e vreo ocazie deosebită.
În vacanţe mergem cu toţi copiii împreună, de comun acord. Eu, dragostea mea şi cei trei „hăndrălăi”, doi băieţi şi o fetiţă, două petarde şi o mică panaramă, după cum îi numesc eu râzând, când ne jucăm împreună prin nisip sau prin zăpadă. Depinde de sezon, de vacanţe, cei trei Benjamini având vârste diferite, capătă vacanţă nu simultan, aşa e aici, în ţara în care trăim… în funcţie de regiune.
Ce m-a bucurat cel mai mult, din primele clipe tumultuoase ale iubirii adevărate, ce m-a ajutat enorm să trec peste dificultăţile şi conflictele inerente divorţului, a fost bucuria de a vedea şi simţi, cum aceşti trei copii, relativ apropiaţi ca vârstă, dar atât de diferiţi în caracter şi gene, s-au acceptat reciproc, la prima întâlnire. Iubitul meu şi cu mine ne ţineam înspăimântaţi de mână, mai rău că doi adolescenţi, în aşteptarea unui dezastru iminent. Care NU s-a produs! Fiu-meu, un berbec în carne şi oase, un bărbătuş cu care mă luptasem din momentul în care, cu chiu cu vai, se hotărâse să-mi părăsească calda coapsă spre a poposi în lumea asta, urlând din rărunchi; Fiica şi fiul iubirii mele, ea, o scorpioancă de primă speţă, (o zice iubitul meu, nu eu), o mică vrăjitoare fascinantă în vârstă de 12 ani, care ne învârte pe toţi pe degete, cea mai mare din „haită”, iar micuţul Geamăn, şapte ani, încă nevinovat şi neuns cu vreo alifie… după el mă topesc pur şi simplu… când îi văd mânuţele dolofane întinse spre mine, parcă mi-e mai drag decât berbecuţul meu… Dar, cum poţi alege, cât şi pe cine să iubeşti? Dacă ai avut bafta de neplătit de a-ţi găsi iubirea vieţii şi, pe deasupra, trei comori de nepreţuit?
Ştiu că Dumnezeu a fost generos cu mine şi îi mulţumesc zilnic. Ştiu că EL a vrut să fie aşa… ce noroc avem, iubitul meu, eu, şi copiii noştri… cine ştie, va mai veni un ultim vlăstar? Nu ştiu. Nu e în plan. Deşi, uneori, când sunt balonată, îmi mângâi burtica cu o anumită nostalgie… What if, what if? De fapt, încă nu e prea târziu, biologic vorbind.
Mi-a rămas doar o secvenţă celebra din filmul „Falling în love”. În care Meryl se suceşte în faţa oglinzii, încercându-şi toată garderoba, negăsind nimic potrivit pentru EL, şi-şi spune mereu: What are you doing? What are YOU doing?
Aşa am fost şi eu. Aşa am ezitat, aşa m-au cuprins remuşcările adulterului încă neprodus, doar ideea în sine… Aşa n-am ieşit cu iubirea vieţii mele din prima, aşa a trecut aproape un an încărcat de gelozii, suspiciuni nefondate, doruri neîmplinite, frustrări închistate în căsnicii nefericite, sub straja patrimoniului dominat de o societate căreia, de fapt, i se rupe de fericirea individuală.
Eu, soţie şi mamă devotată, lipsită de căldura şi intimitatea soţului, El, soţ şi tată devotat, sugrumat încet-încet de indiferenţa şi suspiciunea nefondată a soţiei. Mici dezamăgiri, mici conflicte care cresc, cresc ca o boală incurabilă… până când se sparge buboiul, că altfel nu se poate.
What are you doing? Trust me, woman, you are doing the right thing!
Guest posy by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
