Deadline-uri peste deadline-uri, asta e viața noastră! M-am gândit la cuvântul ăsta care-a ajuns să ne terorizeze și să ne facă viața mizerabilă. Știți de unde vine? Altădată, în închisori, exista o linie pe care, dacă un deținut o depășea, era împușcat. Noi nu mai suntem împușcați, dar spaima a rămas: să nu depășim limita de timp stabilită de alții că, altfel, e de rău! Dar n-ai să vezi că aplicăm aceleași deadline-uri la ceva ce ne place, care e pentru sufletul nostru, nu! Acolo amânăm la greu. Și cam ce ajunge pe ultimul loc în vârtejul cotidian? Păi, ce altceva decât VISUL?
Lăsăm uneori să treacă atâta timp până îi vine rândul, că se ridează și el odată cu noi. Și când ne trezim c-am mai vrea, fie nu mai avem resursele (energie și bani), fie a dispărut omul, locul visat ori a căzut în desuetudine planul cel măreț din tinerețe. Și nu e drept! Că nu trăim de mai multe ori. Că viața e fragilă și noi, tare vulnerabili. Că ar trebui să ne oprim din goana asta nebună preț de câteva minute, ore sau zile și să ne trăim visul. Să facem ce-am tot amânat și ni s-a atârnat ghiulea de suflet.
Știi și tu că oftatul fără un motiv anume nu e doar semn că n-ai destul aer, ci și că sufletul tău tânjește. După ce, draga mea? Spune-mi ce n-ai făcut încă și când ai stabilit că-ți vei alina dorul? Un deadline, te rog! 🙂 Unul pentru sufletul tău! Unul care dă viață, nu ucide. Dar mai ales, spune-mi și ce te-a împiedicat până acum. Poate găsim împreună soluții…
Irina a fost prima care ne-a spus povestea ei.
Au trecut 40 de ani!
“Dacă ar fi să îmi aleg un motto în viaţă, acesta ar fi „Nu am timp”. Mă conformez tendinţei generale de a îmi trăi viaţa în ritm de maraton. Totul e urgent, obligatoriu, important… cu un deadline încremenit, menit să îmi marcheze existenţa… Şi mă fac luntre şi punte şi reuşesc, uneori în ultimul moment, să-mi fac „datoria”. Pentru ca apoi, fără să respir să… o iau de la capăt. Dezamăgirea mea cea mai mare însă este că atunci când reuşesc să mă opresc pentru câteva minute, îmi dau seama că nici jumătate din ceea ce considerasem crucial, de fapt, nu avea prea mare importanţă… Mă irosesc în mărunţişuri care, de fapt, pot suferi toată amânarea din lume, în detrimentul multor altor lucruri importante pentru bucuria sufletului meu pe care, însă, le amân la infinit. Lista mea secretă de lucruri care contează şi pe care ştiu că am obligaţia faţă de propria-mi persoană să le îndeplinesc „cândva” zace abandonată într-un colţ de minte…
Şi totuşi, ce-ar fi ca în una dintre aceste zile, atunci când graba este mai mare şi am senzaţia că lumea s-ar opri în loc dacă eu mi-aş trage sufletul, pur şi simplu să mă sustrag acestui vârtej şi să… îmi dăruiesc un moment de tihnă? Unul în care să reevaluez ceea ce contează, de fapt, unul în care să-mi şterg lista de praf şi să îi dau viaţă…
Doamne, de când mă ştiu, mi-am dorit să văd cerul sub care am deschis ochii. Dacă pentru alții poate părea frivol, pentru mine face parte din definiţia celei care sunt şi această dorinţă este prima pe lista sufletului meu. M-am născut în urmă cu aproape 40 de ani în capitala Braziliei (Brasilia F.D.) şi niciodată nu m-am întors acolo. Sunt româncă, din părinţi români, însă acele meleaguri îndepărtate mi-au fost leagăn pentru primul an de viaţă. Iar sufletul meu tânjeşte să revadă, cu ochii adultului, acel tărâm. Mai mult decât o vacanţă exotică, cum poate părea din afară, pentru mine ar fi drumul către origini. De aceea, mă întreb uimită cum de am amânat atât de mult ceea ce contează pentru cine sunt, în favoarea rutinei zilnice pe care, cu puţină voinţă, aş putea-o concentra încât să nu-mi mai răpească atât de mult timp şi dedicaţie.
Sunt hotărâtă, o spun public pentru că, de fapt, vreau să fiu sigură că îmi voi respecta această promisiune, să nu mai amân lucrurile care contează, să încep demersurile pentru călătoria vieţii mele. Îmi voi lua cei doi copii și pe mama, cea mai înțeleaptă persoană pe care o cunosc (pentru că banii de călătorie vor fi din pensia ei) și vom pleca în Brazilia! Ce să vă mai spun despre regretul greu de alungat că tatăl meu a murit înainte de-a putea face acest drum împreună… De ce n-am făcut-o cât trăia?… Au fost și banii, oricât aș ocoli subiectul. Oricât am câștigat amândoi, iată că în călătoria vieții mele o să plecăm tot cu banii din pensia mamei… Trebuie să devin și eu mai cumpătată și mai cu picioarele pe pământ, că doar am 40 de ani, nu? Și, dacă acum accept să plătească ea e pentru că mă voi asigura că la rândul meu voi putea face la fel pentru copiii mei, de va fi nevoie, sau, dacă nu va fi, măcar vom avea cu ce să mai împlinim din visele tinereții.
Deci, nu amânați lucrurile care contează pentru voi, dragile mele, dar găsiți din vreme și resursele cu care să le realizați! Mintea cea de mai devreme e mai bună decât cea de pe urmă, nu? :)”
Așa zicem și noi: nu amânați! Timpul nu așteaptă să-ți faci timp! Și primul pas ar fi să vă ștergeți de praf visul și să ni-l spuneți și nouă. Trebuie să fie tare frumos. Iar poveștile voastre își vor găsi locul și aici, ca o promisiune că le veți da un ghiont și visele vi se vor împlini. Iar când chiar așa va fi, și va fi, ne vom bucura împreună de… happy end.
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
